Andrei Guțu

N-am avut mult. Doar o cameră mică, cu pereții crăpați, Și o pâine împărțită la doi. Dar din fereastră vedeam câmpul Și-un cer care nu m-a trădat niciodată. Am muncit cu mâinile,

Când primăvara își varsă lumina, Și florile răsar pe sub razele calde, Un vânt de durere ți-a atins inima, Și în suflet te doare, simți un abis adânc. Cineva te-a rănit, ți-a smuls

În zori de primăvară, renaște o lume adormită, pe cărări de doruri vechi, sub umbra vremurilor grele, fiecare floare ce înmugurește e o speranță reînviată, întregind cu înțelepciune

Se stinge cerul, dar rămâi lumină, În pașii mei, o mână nevăzută, Tu, mama, veșnică rădăcină, Cu voce caldă, blândă și tăcută. Te-ai dus în zori, când stelele vegheau, Dar numele