Poezie
Aripi împietrite...
2 min lectură·
Mediu
Timpul îmi împietrește aripile
și mi le umple de atâta negreală
Negreală a secundelor ostenite...
Imi zdrobeste spiritul si mi-l arunca
in cele patru colturi ale lumii antice,
sa nu se mai reintregeasca niciodata.
Imi rupe pielea de pe mine,iar vantul
aduce rafale de apa de mare sa ma taie.
Imi scutura corpul in sus si in jos
pana ce toate gandurile cad afara
pana ce sentimentele ametesc si fug,
pana ce tot ce ramane e un vid
lucios si stralucitor care canta,
si care
il asculta pe Pavarotti in casca.
Ma scutura de simtire,pana ce
nu mai raman nici macar pete
din visele trecute si din amintire...
Pana cand de atata frecare cu aerul
ma dizloc si ma sparg in bucatele.
Timpul ma separa de profanitate
si de radacinile vocii senile,
ma transforma intr-o minge ce sare
din ce in ce mai sus si mai tare,
si cu cat trece mai mult,cu atat
Voi ajunge mai sus si mai departe
de picioarele mele ramase pe pamant,
de aripile mele inghetate in piatra,
de vise si de amintiri pierdute
de oamenii ce intotdeauna au tradat...
Și deși pare că mă apropii de cer
cu fiecare secundă ce mă trece
Nu fac decât să mă îndepărtez de pământ,
mai însingurat și mai rece...
001.219
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Andrei Dumitrescu
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 212
- Citire
- 2 min
- Versuri
- 34
- Actualizat
Cum sa citezi
Andrei Dumitrescu. “Aripi împietrite....” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/andrei-dumitrescu/poezie/18005/aripi-impietriteComentarii (0)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.