intre solitudine si singuratate

Din difuzoare, se aud acorduri de chitară și vocea lui George Moustaki cântând “Ma solitude”, în tonalități duioase și cuvinte precum “Je ne suis jamais seul avec ma solitude”. Mă îndeamnă la meditație. Moustaki a ales solitudinea. Ea este este o pretențioasă amantă a sufletului lui. Lectura este un act consumat în stare de solitudine, tot așa cum este și scrisul unei scrisori, al unei poezii, al unui eseu sau al unei cărți. Este o formă nuanțată de retragere in sine, pentru a putea vedea mai bine ce se întâmplă dincoace și dincolo de granițele sufletului. Când citim o carte, împărtășim, într-o formă distilată, solitudinea unui alt suflet, cel al scriitorului, care devine astfel și a noastră. Solitudinea cititorului e o subtilă singurătate în doi sau, cum spune Paul Auster, “posibilitatea de a fi singur și împreună cu cineva în același timp”. Solitudinea este de multe feluri, dar a fi solitar nu înseamnă neapărat a fi singur. Deși solitudinea și singurătatea au înțelesuri similare, ele sunt cuvinte care descriu situații foarte diferite. Iubim solitudinea, dar detestăm singurătatea. Solitudinea este, în cele mai multe cazuri, o alegere. Singurătatea este, mai degrabă, o consecință. În nevoia de a se descoperi pe ei înșiși, unii oameni se exilează în solitudine. Pentru alții, poate fi o formă de evitare a contactelor sociale. Mai sunt și aceia pentru care solitudinea este o formă de evadare din propria persoană, o eludare a eu-ului care îi face, practic, invizibili sufletește. Solitudinea cristalizează gândurile, curăță prioritățile de noroiul pretențiilor pe care le cărăm în saci de vinovăție. Solitudinea este o formă de purificare. Somnul este cea mai desăvârșită formă de solitudine. În solitudinea somnului meu, sunt stăpânul viselor mele. În “Arta de a visa”, Castaneda ne învață cum să controlăm și să folosim visele în căutarea identității. Cele șapte porți prin care se poate trece în peregrinarea spre desăvârșirea sinelui. Castaneda nu vorbește de vise erotice. Într-un institut de cercetări din California, care se ocupă cu studiul viselor, erau câteva persoane care aveau capacitatea extraordinară de a-și manipula visele erotice. Spunea una dintre femei că îi este de ajuns să-și concentreze atenția asupra unui bărbat, ca mai apoi să-l viseze și să aibă cu el o aventură erotică fulminantă. Ce incredibil menaj multiplu, în cadrul fidelității în fapt. Singurătatea nu are culori, are doar nuanțe de gri. Doare, când ți se impune, și este suferință cumplită, când e autoimpusă. Lacrimi interioare picurând în tăcere, fără ca obrajii să vădească vreo crispare. Suferința, ca un gaz inert, ocupă tot spațiul pe care i-l punem la dispoziție, a spus Viktor E. Frankl, părintele logoterapiei, în cartea “Man’s search for meaning”. Unii se feresc de suferință, ca de vârful rotativ din bormașina dentistului. Alții îi testează adâncimile, savurând durerea, precum o limbă curioasă care cotrobăiește necontenit în golul lăsat de o plombă căzută. Capacitatea de a suferi a fiecăruia dintre noi este muchia sufletească până la care putem trăi din iluzii. Iluziile sunt un produs al singurătății. Copiii hermafrodiți ai speranțelor deșarte, care ne populeaza visele diurne atunci când privim departe, în gol. Pluta fără cârmă, pe care imaginația noastră plutește spre un neștiut undeva. Cineva trântește o ușă, pluta se scufundă brusc în oceanul realității, visele naufragiază în memorie și o parte se îneacă inevitabil în uitare. Câteodată, în durerea singurătății, reușim să mai scoatem, din mâlul necernut al evenimentelor, puțin lut scrijelit, care ne ajută să reconstruim senzații, sau pietricelele colorate ale amintirilor. În solitudinea noastră de clipe, minute sau zile, le alegem, le purificăm și le transformăm în mici bijuterii spirituale, decoruri filigranate pentru suflet. PS Cand iti daruiesc prin astfel de gesturi, dragostea, tie muza mea, nu ma injumatatesc, nu ma subtiez si nu ma golesc pentru ca tu ma reintregesti mereu, asa cum iarna, apa izvorului reintregeste in tacere si migala, gheata pura.