Morții-vii

A căzut o ploaie...se poate și mai multe...nu știu sigur.Geamul plângea de dorul aburilor calzi și atunci am aprins focul.Lemnele trosneau plictisite în flăcări și afară mai cădea o ploaie...parcă ar fi profitat și ar fi evadat toți stropii nerăbdători și s-ar fi repezit pe pământ.Ha!De parcă pământul ar fi cu brațele deschise pentru toată lumea;cred că i s-a aplecat de atâta populație de pomană.A pocnit un lemn...poate de ciudă...poate de tristețe...nu știu sigur;m-am luat cu altele și n-am apucat să îl întreb dacă nu-i e prea cald.Lenea se plimbă ca la ea acasă mână în mână cu ploaia furioasă.Ele cred că aveam nevoie de o pauză...de parcă noi facem ceva atât de greu încât să inspirăm milă;poate mai repede o compătimire surdă pentru stadiul de plafonare spirituală în care zăcem nepăsători.Noi nu catadicsim să ne ocupăm nici cu trăitul...pur și simplu daca tot suntem aici...hai să fim c-or trece anii și scăpăm!S-a oprit o ploaie,și cu ea și celelalte probabil.Doar streșina mai plânge greoaie.Geamul se metamorfozează înapoi în transparența lui lipsită de pudism.A începu să plângă lumea,trezită din somuri grețoase,dar nu și la viață:așa o scurtă pauză doar...Ploaia ar plânge și ea,dar nu mai are stropi:\"Proștilor,voi dormiți în loc să gandiți!\" Am murit toți la naștere!