Fara cuvinte

De ce nu se face un parculet al copiilor pentru oamenii mari? Un parc in toata regula, cu leagane si cu scrancioabe, cu tobogane si balansoare? Si cu iarba. multa iarba si papadii. Sa fie un loc unde sa ne putem refugia. Un univers din care, odinioara, faceam si noi parte. Un loc unde sa nu ne fie rusine sa recunoastem ca nu ne place sa fim mari si ca am mai vrea sa fim copii. Macar o vesnicie, doua. Un loc unde vantul sa alunge grijile si tristetea, unde sa nu stii ce inseamna teama de ziua de maine. Un loc unde sa uiti de responsabilitatea ce o ai fata de tine si, eventual, fata de copii, sot, sef... Privesc cu uimire copiii. Citindu-le in ochi bucuria simpla, nu pot decat sa ma intristez. Pentru ca, orice am face, nu ne-am putea recupera nicicand acea naivitate minunata. Si nu am fi decat niste oameni mari care arata ridicol in scrancioabe...