Poezie
Ciuf de păpădie
1 min lectură·
Mediu
A fost de-ajuns să foșnească apropierea
de șoapta tăcută a pașilor lui, că o avalanșă
de licurici mi s-au vârât în ochi, urechi, nari,
vene și am prins a alerga de mână prin pădurea
secundelor, zânatici și chemându-ne pe nume.
Atingerile ne rătăceau unul altuia cu freamăt
prin pori, uite, simt și acum cum îmi desena pe
obraji în zori culorile răsăritului, apoi asfințitului,
de-a valma ni se rostogolea în piept viul fiecărei
priviri, fiecărui gest și ne cutreieram desculți.
Doamne, ce potop de trăiri, și ce țâșnet
ne atinge cu fruntea de stelele pe care
le prindem în palme, iar ele cină și izvor
ne sunt, călătorind o sete ca un trup
de copil gângurindu-ne în plămâni pulsul
celuilalt, ca o păpădie respirând soare.
001858
0