Marionete cu glas de ceara

Mă plimb uneori printre iluzii,printre prafuri de stele și nu găsesc decât goluri.Strig la lumea toată și simt că nu m-aude nimeni.Văd doar strigătul care se izbește de nori, trosnește în copaci și țipă după ajutor, în durere. De v-aș căuta printre noiane de clipe aș gasi doar cifre, adică voi, oamenii…aceiași pe care îi cunosc eu, plini de esențe tulburi, de nectar amărui – indiferența sufletească.Vă chem uneori să m-auziți în cântul poeziei, dar neînțelegând nimic, va-ntoarceți la vechile ruine ale firii. Oameni, marionette cu glas de ceară, în fiecare zi, în fiecare ceas…să vă mai strig, să vă mai plâng că nu-nțelegeți?Ce rost mai are?! De mult a fost uitată iubirea, floare rară…