Ana Avram

Sunt singură la linia de start m-am antrenat pe brațul ursitoarelor și nu cunosc sunetul nici unui început mi-am dezbrăcat inima de cuvinte să pot simți pulsul omenirii am desenat un fermoar

Atârnată de zalele timpului valsez cu pantofii pe jumătate tociți prea grăbită să mai pot asculta ritmul vieții nu mai pot ascunde răni deschise prin obloanele deșertăciunii nu mai sunt ani

M-am trezit plimbându-mă la marginea lumii undeva pe o faleză pustie scormonind aiurea amintiri pierdute Din când în când colbul uitării aducea la țărm câte o scoică închisă Mormane de

Copleșitoare ceața amurgului îți poartă pe aripi suferința... Sub pleoapa nopții răstignit obosit de a lumii deșertăciune sufletul a-mpietrit... Născut sub aripa cerului din roua

În surdină prăfuită claviatura tremură mâini ceruite frământă trupuri de plastic strune-nvechite Ecou… simt vioara în mine goală... Un flaut de piatră răsuflă greu bolnav... Trăiri

E noapte afară și luna e plină… E stins focu-n vatră, nu-i nici o suflare, Pustiu e întinsul și-o tristă chemare suspină! E-o noapte adâncă, trecută-n nefire… E mut universul și surdă

Înotam amândoi pierduți în imensitatea tăcerii pe firul de iarbă plăcută senzație-a serii și cerul de noapte o pânză de vis și dorință zâmbeau iar noi oglindeam aceeași ființă... Se revărsau

Trecut-au câteva decenii Peste pământul românesc, Și-au răsărit în cursul vremii, “Poeți” ce versul îl jignesc. Și-n “măiestria” lor umilă, S-a-nfăptuit “scrisul” vulgar, Te-afundă în a lui

M-apasă prea multă iubire, Cuvintele tale-mi zâmbesc, Șoptirile serii-mi sunt aripi, Le-ntind, în văzduh să plutesc. Mă pierd în privirea-ți tăcută, Cărări neumblate-ntâlnesc, Și roiuri de

Privind în noaptea-ntunecată Înaltul cer de stele plin, Zăresc Luceafărul deodată, Cad în genunchi și lung suspin, Viața îmi este-ntunecată De dor, durere și de chin. Iubita mamă-ncet

O lacrimă amară pe-obraz ni s-a prelins, Cu-a ta tăcere astăzi, în suflet ne-ai atins. O tristă șoaptă ieri, a înghețat pământul, Cu ochii tot mai stinși îți căutai mormântul. Stropi de durere,

Un om, în tăcere aprinde-o lumânare, Triști chiparoși răsar departe-n zare, În unduiri domoale, se-apleacă spre mormânt, S-aline disperarea ultimului cuvânt, Să simtă-mbrățișarea eternului

Copile drag ce-adânc în inimă ai fost rănit, Ridică-ți ochii negri către infinit, Și nu lăsa durerea, trupul să-ți străpungă, Și lasă doar speranța să atingă Un suflet chinuit. Copile drag,

M-ai plăsmuit în astă lume, Să fiu al vieții proletar, Abandonat am fost de tine, Să-mi caut soarta în altar. Pe trepte șubrede se-nalță, Privirea mea de muritor, Noi, atârnăm de-un fir de