Mediu
Din freamătul albastru al albilor nouri,
Din albul vid, din cerul plin de goluri
Un astru făr\' de pată, mă arde-ncetișor,
De lacrima din ochi se evapora ușor.
De Dumnezeu uitat-am, acum mi-aduc aminte,
L-am părăsit pe cand eram, copil fără de minte.
El nu m-a parasit, și-un înger mi-a trimis,
Să fie doar al meu, precum a fost proscris.
Un înger sur, cu păru-i brun, și aripi de mătase
Ce calcă lin pe iarbă, și iarba crește-n vase.
Văzând lumina albă, ce schimbă lumea-n bine
Eu totul am uitat, și totul m-a uitat pe mine.
Mă freamătă în minte căldura, ce trupul mi-l aprinde,
Mă copleșește încet, leșin, de dorul de Parinte.
Conștiința mea e plină de fapte de prisos,
Îmi plange albastrul suflet, de viața fără rost.
Dar îngerul cel sur, puterea mi-o marește
Þinundu-mă de mână cuvinte dulci șoptește
Acolo sus în ceruri, El încă mă iubește
Astfel speranța mea, în suflețel îmi crește
Din soarele fierbinte, un astru calm se face
Natura este mută și lumea toată tace.
Nimeni nu știe cum, dar peste tot e pace,
În cerurile sfinte, o poarta se desface.
002064
0