Post Scriptum

Tu vrei sa strigi, sa strigi cat glasu-ti tine Si strigi din toate fortele vitale, dar mut iti e ecoul strigatului mut. Si dor peretii jupuiti de vii de ghiarele-ti, taisuri netocite si plang iar cioburi de oglinzi prin a odaii colturi ratacite. Iar golul, blestematul, ti-a prins din nou privirea si-ntortochindu-ti vazul, te-a absorbit pe toata, pana si nebunia-ti. Dar evadand prin a minunii stire te vaieti de durere-mbratisata de asternutu-ti - piatra funerara Si-adormi pe veci, strangand in palme amintirile-ti uitate. (Post Scriptum: asta nu-ti e moarte!)