Și oamenii zboară

Habar n-am de ce nu zbor. Cred că nu pot. Știu că am încercat când eram mică și m-a durut când mama mi-a zis că noi oamenii nu avem aripi. Am crezut că aripile ne cresc mai târziu, când ne facem mari, dar am înțeles că atunci am obosit deja de atâta mers. Totuși am zburat o singură dată, de fapt cred că doar m-am ridicat câțiva centimetrii de la pământ. Tu ți-ai lipit buzele de lobul urechii mele și eu m-am desprins. Mi-ai șoptit atunci ceva, dar n-am auzit. Știu doar că pluteam și mă gândeam că despre asta nu mi-a zis mama. M-am prăbușit după aceea și mă dureau tălpile, carnea și inima. Am sperat de atunci că o să mă mai înalț, dar n-am mai avut buzele tale. Le simt uneori și acum așteptând să mi se lipească de coapse, de pântec, de suflet. Uneori mă trezesc și mă mir că tu nu ești acolo, mă mir și mă întreb de ce ți-ai lăsat buzele calde pe pielea mea. N-am nevoie de aripi, doar de buzele și tâmpla ta dreaptă. Vreau să-ți dau totul înapoi, să nu mai știu de tine, să-ți expediez săruturile mincinoase într-un plic pe care să scriu \"Return to sender\", să nu te caut și mai ales să nu te mai găsesc. Doar buzele lasă-mi-le........