Poezie
Aproapelui
1 min lectură·
Mediu
Nu știu cum privirea spre lumină să-ți îndrept,
Mai oarbă decât tine eu însămi aș putea să fiu,
Cu ochii întredeschiși abia filtrând, sașiu,
Acea lumină ce poate-o porți deja adânc în piept.
Nu știu cum pașii pe dreaptă cale să-ți îndemn,
Când gleznele purtatu-m-au neștiutoare
Pe-acele drumuri de viață pierzătoare
Ce toate și-au lăsat în mine semn.
Nu știu să trăiesc făr-a cădea-n păcat,
Eu, ce cu-n cuvânt am șfichiuit mai tare
Decât acel ce-și mână boii pe ogoare
Și-adoarme seara ostenit, dar împăcat.
Nu știu de mâna ce-ți întind îți trebuiește,
De ți-e-n vreun fel sprijin sau mie mi-o deveni;
Primește-mi-o tu, însă, precum nimeni...
Mâna ce întinsă e, nu se disprețuiește.
Nu știu de-ți semăn, de sunt mai bună sau mai rea,
Știu doar că-nspre Domnul de-om grăbi și-ngenuncheați,
Smeriți în ruga de-a fi de El iarăși iertați,
Deveni-vom fiii ce-ntorși Tatăl de mult îi dorea.
001.433
0