PORTRTUL LUI

PORTRETUL LUI A fost sau nu real. Mă iubeai sau nu doar pe mine. Mi-era sau nu dor de tine. Am fost sau nu împreună. Dacă aș putea vreodată să găsesc un răspuns. Nerăspunzând la timp am ajuns să nu mai cred. Să nu mai știu, să nu mai vreau. Știind că vii nu te-am mai așteptat atât de mult. Cât de mult? Puțin mai mult decât te-ai fi gândit. Mai e destul timp. Sau poate că nu. Dar niciodată să nu lași. Da , da ce poți face azi nu lăsa pe mâine, că poate nu va mai fi nevoie și-atunci de ce să te mai chinui atât? Asta a fost tot. S-a terminat încă înainte de a începe. La fel ca o poveste fără sfârșit … și aici și fără început … Secunde interminabile de stat la fereastra străvezie de atâta aburi. Farfuriile și ele erau aburinde atunci când ieșeau din bucătărie. Și cât de mult îți place să mănânci acolo, la fast-food-ul din colț. Acolo unde toate sunt foarte proaspete și foarte bune. Nu trebuie să îmi spui unde ai fost … știu după miros … miroși a busuioc și mărar … alteori miroși a ketchup picant … pizza Diavolo … your favourite … este la fel de iute ca și tine atunci când te enervezi… Nervii nu îți fac bine deloc. Te îmbolnăvești și te internezi la psihiatrie. Stai la un loc cu cei care chiar sunt bolnavi și când te întorci de-acolo semeni așa de bine cu ei. Cei care fac scandal și care țipă. Mie, mi-e frică mereu de tine și plâng. Încerc să fug, dar tot lângă tine ajung. Te întrebi chiar tu ,uneori, de ce te comporți așa … de ce nu? Poate că așa e cel mai bine? Sau poate că nu? Este mereu alegerea ta. Nu te poate împiedica nimeni să alegi altceva sau pe altcineva … Intri în cameră și te uiți la fereastră … oare la ce te gândești? Ce gânduri îți zboară prin minte? Sigur e ceva la care eu nu m-aș fi gândit poate niciodată. - Și dacă n-aș mai fi? - Ce să fii ? - Un singur fiu ... Ești mereu supărat și agitat, mai ceva decât un Pepsi la doză. Dar așa ești tu și toți cei care te cunosc te lasă, în pace. Uneori te tratează cu indiferență. Și te enervezi din nou. Și te crizezi și le spui mereu numai tâmpenii. Iar ei, la fel de tâmpiți ca și tine, râd și te enervează mai tare. Pleci dar te întorci mereu. Orice are două fețe. Până și pachetul de țigări pe care mereu îl lași pe masa din bucătărie printre firmituri. Fericirea furnicilor care își fac mereu teren de dans în el. Ideile tale ca niște pași de dans mă fac mereu să mă întreb oare cât de bine te cunosc ? Nu că ar fi ceva obligatoriu de aflat, dar de multe este mai bine de știut la ce se poate aștepta lumea de la tine decât să fie surprinsă. Plăcut sau neplăcut, depinde de situație. Îți place mereu să te simți important. Faptul că ți-ai terminat studiile la acea facultate de prestigiu este cu totul lipsit de importanță. Până și tapetul roz este mult mai important decât tine. Mi-e milă uneori de tine. Þie însă nu. Îți e cam indiferent de tot ce se întâmpla cu cei din jur. Ai un singur scop : să pleci! Și cât de mult te enervează cei care îți spun: - Þi-am zis că n-ai să ajungi acolo? Îi disprețuiești pe ei, prietenii tăi, cei care ar trebui să te asculte. Dar și pereții au urechi. Și dacă două persoane știu un lucru acela nu mai este un secret. Nici să ascunzi ceva nu era bine. Toate sunt invers. Nimic nu mai are rost și pare că lumea o ia razna. Oameni desenați și găuriți cu care te întâlneai de fiecare dată când plecai. Ochii tăi albaștri nu vedeau decât partea urâtă a lor. Toți erau încruntați și plini de semne. Mai ales cei doi cu care te-ai întâlnit la intersecție și care s-au luat de tine. - Mă da urât mai ești! - Urât e fiu’ lu’ mă-ta mă! - Măi să fie mai ești și tare – n clanță? Și te-ai încălțat și ai plecat a doua zi de dimineață. Ambele picioare în aceeași cizmă. Paltonul mirosea a naftalină pentru că de-abia fusese scos din dulapul cel mare din hol. Ești nervos și îți dorești să te întâlnești din nou cu cei doi care te enervaseră cu o zi înainte. Plângi în timp ce pășești pe trotuarul uscat de la atâta căldură. Și totuși îți e frig pentru că îți adâncești mâinile în buzunarele găurite. Bucata de cașcaval stă pe masă, descoperită. Firele de praf se așează nestingherite de nimeni și nimic pe ea. Afară ninge. Pleci și te întorci exact înainte de sărbători. Te uiți în jur și nu știi ce să mai crezi. Ai deja părul lung și ondulat. Îți aduci aminte că acum trei ierni ai primit o căciulă din lână de oaie. Ai aruncat-o într-un sac cu lucruri nefolosite. Tanti Ani le duce la centru pentru sinistrați. Ei nu știu de ce pleci tu. Poate că așa e cel mai bine. De fapt nimeni nu trebuie să știe. - Poate era mai bine să nu știu. - Știința dăunează grav activității tale ! - Așa zicea și Gicu săracu’… - Și s-a dus la cele drepte … - Pe treptele bisericii, că doar l-am văzut, nu? - Nici nu mai știu, poate că da poate că nu, poate că era el poate că nu era el, cine să mai știe? - Da chiar in 10 mai ... Nu mai pleci în concediu anul acesta. Þi-ai dat seama că nu iți face bine. Tu ești bine așa, fără alte complicații oricât de tare te-ai agita. Obligațiile nu s-au inventat pentru tine. Deși ei te întreabă mereu. Și nu le răspunzi. De ce? Pentru că nu merită. Nici unul. Unu și cu unu fac doi. Dar tu ai trei prieteni buni, care te ajută ori de câte ori ai nevoie. Le place să te întrebe și să vorbească singuri. Pentru că așa au fost toată viata. Nimeni nu îi bagă în seamă. În lumea lor nimic nu e normal. Toate sunt singure. Frunzele moarte căzute pe asfalt. A venit toamna. Magazinul de pe colț s-a închis. Au plecat toți acasă. Nu mai au răbdare. Zgomotele din bucătărie te irită. Copii strigă. Þipetele lor te enervează. Începi să plângi și plângi. Gata ai adormit. - Bună dimineața, ți-ar spune! - Poate pentru alții. - Altundeva trebuia să fii tu acum. - Mâine nu s-ar putea. - Nu mai este. - Las’ că o să vină. - Nu mai este, n-auzi? - Nu , nu, vine mâine după masă. - Gata, s-a terminat, finito. - Expreso? Da are cofeină nu e bună. - Hai gata că plec. - Las-o cu spumă ca se mai răcește. La fel ca mâinile tale care au înghețat de când îi aștepți. Toate așteptările ți-au fost depășite. Nu se mai poate așa. Au trecut cu trei ore mai mult decât ultima dată. O dată, de două ori dar de ce și a treia oară? Nu le-a ajuns? Se pare că nu se mai satură. Supra saturație, deja se răsfață mai ceva decât bebelușii. Trebuie să înceteze. Strigi la ei de la fereastra închisă pentru că afară e deja decembrie și e cam frig. Nu ninge dar e frig. Laptele dă totuși în foc și miroase a ars. Te îneci cu fum și îți aprinzi o țigară. Te trântești pe fotoliu din sufragerie. E moale, la fel ca părul tău ondulat pe care ți-e milă să îl tai. Plângi din nou pentru că ești nervos. Nu poți să pleci, deși ai vrea. Îți dorești asta mai mult decât orice. Chiar și decât cadoul de crăciun. Nu mai vrei bluza portocalie. Se asorta cu pantalonii. Dar nu, renunți. Vrei să te ridici. Ușa s-a blocat. Trebuie să dai cu ceva ca să se deschidă. Nu reușești. Cauți cheia dar nu e la tine. Ai uitat-o la magazin când ai scos banii de țigări. Furnicile fug repede pe masă. Cașcavalul s-a mucegăit. Te întorci, faci o pirueta. Lacrimile îți curg pe obraz și adormi pe podeaua prăfuită. O furnică se urcă încet pe părul tău ondulat. Scufița Roșie caută ciupercuțele pentru bunicuța, și asta înainte să o mănânce lupul. Și dormi și dormi și dormi. Atât a mai rămas din tine.