Ce trebuia să uit

Acoperișul era verde de mușchi și maro murdar de frunze putrede, trăgea să moară odată cu ce mai rămăsese din casa ta de pe malul apei. Întins de la apă până la poala pădurii, cerul cenușiu, până la durerea cenușiului, strângea pumn peste dimineața rece. M-am gândit că ți-ar prinde bine o cană de cafea caldă și dulce și am plecat spre tine fără să văd că fața mi-e udă și mâinile murdare. Era ceva ce ma nelinistea, ceva ce uitasem undeva. Pe măsură ce mă apropiam îmi era mai greu să fac pașii, mă oprea aerul, mă trăgea in jos pământul, am început să mă mișc dezordonat până când mi-am amintit că nu mai sunt, că m-ai rupt și m-ai aruncat în două colțuri, printre vopsele și pensoane, iar apoi am vazut ușa pe unde fugisem împiedicat. Ceva totuși a rămas mult în urmă, de vreme ce acum incerc să-ți aduc cafeaua. Ușa aceea deschisă a rămas după plecarea mea. E o dimineață cu crini albi, crini galbeni, grei de rouă. Roua, știi doar, e a ochilor mei tristețea e ce trebuia să uit.