Poezie
Domnu` Tomnu
3 min lectură·
Mediu
Când dânsul apare... `colo-n pridvoare,
Până și soarele... îi face-o mică aplecare.
Iar când schițează primul pas spre-afară,
Chiar luna, fâstâcită, se-ascunde sub prag de seară.
`Nainte să-și arate fața lumii,
`Nainte chiar să-nnebunească Gheorghe toți salcâmii,
Distinsul domn privitu-s-a-n oglindă,
Abandonându-și gânduri toate pe-o muzică șoptindă.
E îmbrăcat de seară, cum se cade,
C-atunci se poartă gentleman-i în frunți de cruciade,
Și stă tanțoș ca bradul, drept de spate,
Deși, în jurul lui, cât să te-ndoaie-un vânt cam bate!
Se vede treaba că-n `cea deasă barbă
Þine covor de frunze... ce spun eu... pădurea-ntreagă,
Și, în timp ce-și scarpină o-ntrebare,
C-un pic de magie, hop, frunză cu frunză dispare.
În ochii lui, tristețe-bucurie,
Te scufunzi într-o dulce-acrișoară reverie,
Zărind, ca prin ceață, că Tomnu ar vrea
Să dea tot ce are, plus trei hotare, s-aibă Toamna!
Și-i vezi în sprâncene din crizanteme
Că-i dor cel ce-l doare... și-l doare... iar când doare, geme!
Îi scrie pe frunte-câmpie-cu-flori
Cum Toamna îl știe, și-l crede, și-l vrea în culori.
Se vede-n oglindă mai clar decât e,
Dar buzele nu-ntreabă de ce... ci suflă holdele
Să coacă grânele, și-apoi să fie
Gata-ncălzite și-nmuiate-ntr-un picuț de poezie...
E parfumat, așa cum am aflat,
Cu un esenț lemnos, dintr-un gutui cam scuturat,
Iar pe la subraț și-a dat c-un stick ce e
Inventat de Nătăfleață-n timp ce cădeau perele.
De la gât în jos, domnul e spilcuit,
Și-a tras smoking, direct... e cambrat, cu revere cu spit,
Chiar ține-n buzunarul de la piept
Eșarfă-mpletită din mii de crenguțe, ce oricum se pierd.
La gulerul înalt de la camașă
A prins un papion... de sezon... dalie gingașă,
Iar mai jos puțin, în loc de ceas și butoni,
Stau ciorchini de struguri, dulci, zemoși, viță de... Burbon-i.
În buzunărașul ascuns din sacou
Trei stropi de ploaie, sprinteni, se ciocnesc și produc ecou,
Timp în care pantalonul slim-fit
E lăudat de un prun încărcat, ce s-ar vrea golit.
Pantofi de piele lăcuită, are,
Are chiar și chef de călcat cu ei totu-n picioare,
Peste câmpuri cu iarbă cam stresată
Că azi nu-i mâine... și-n curând bruma va să bată.
Întins merge la ea, la fata dintr-o stea,
Să-i spună că o vrea... și-o face ce-o putea să fie-a sa.
De-i caz îi cumpără și acadele...
Io da cerul, cu stele, pământul, cu umbrele.
Orice visează ea, sau ce străbate el...
Un gând fugar, de-amor, de dor ce nu-i mai dor... e țel!
Orice i-o da, de Toamna o să vreie
Să-l ia la braț... și-apoi o gură dulce ca să-i deie...
El nici gândește mult, aievea vede-odat`
C-a străbătut un veac-lumină, purtat de vânt turbat
Și, pe-un petic de păiuș încă verde,
Toamna-l așteaptă... depusă pe spate, ca s-o dezmierde...
Iaca dansul șoaptelor de dragoste
Îl bate pe-al ploii, asta nefăcând din el vreo pacoste;
Natura-ntinde mâna, intră-n horă,
Scăldând pământ întreg într-o lumină auroră.
Se tot iubesc nebunii, oh, nebunii,
Nici simt defel că tocmai a trecut sfârșitul lumii...
Iar după, Toamna, nu cumva să răcească,
Îmbracă haina Tomnului... și-ncepe să se nască!
P:)
001.926
0