Poezie
Steaua-destinului
1 min lectură·
Mediu
Într-o lume firească, plină ochi de magie,
Cât să curgă pe toți... și să-mi toarne și mie,
Mergea pe-o potecă, recent asfaltată
De-un meteor ce-apoi se stingea într-o baltă,
Un flăcău... drept ca bradul, ce mi se-ndoia
Doar de visu-i... aievea... așa îi dicta.
Primise răvaș, de la Marele Soare,
Ce îl invita, mai pe seară-n... răcoare,
`Nainte ca astrul să plece la somn,
Dar după ce Luna apare-n amvon,
Să vie în loc ce-i marcat pe-a lui hartă,
Căci Sursa ursite începe să-mpartă.
Plutind pe poteca bătută în stele,
Cu semne, ce-ți spun cum s-alegi dintre ele,
Feciorul nutrea c-a venit rându` lui
Să țuce, cu fruncea, steaua-destinului.
S-o strângă în brațe și s-o dănțuiască,
Doar grijă cu dânsa... să n-o amețească.
Gândul naște faptă, așa că din zare,
Pe-o vorbă mai iute ca vântul călare,
Săltându-și cinci colțuri în goana nebună,
Lovindu-se-aproape de-a ei mamă-Lună,
Steluța-apăru... și-i se-nfipse în frunte,
Legând, între dânsa și Soare, o punte.
Iar astru-a dictat, învestit fiind de Sursă
Și-având Luna martoră la marea cursă,
Ca el... visătorul... flăcăul poet...
Să-nceapă de-atunci să dețină brevet
De om ce-a râvnit să trăiasc-o minune...
Și, culmea, trăiește minunea pe bune!
P:)
002.272
0