paradox personal

a încercat vreodată cineva să teoretizeze inspirația? ce melange de hormoni, tristeți, îndrăgostiri și de conjuncturi variate o fac să fie ceea ce este? totul este egoist.când scrii, transpui trăirile tale și ale nimănui altcuiva. eventual, redai trăirile celei pe care o adori, dar sunt trecute prin filtrul îngust al conștiinței, care privește totul cu niște ochi puțin strabismați. hai să nu ne îndrăgostim...cu tot egoismul meu, am recunoscut că sufletul meu nu poate tolera astfel de cuvinte. dar un alt resort a intervenit, unul la care nu mă așteptam...credința, un alt concept vag pt mine, deoarece implica și altceva decât ego-ul meu. când iubești cu atâta disperare încât îți închipui că perfect nu e destul..dar cum să iubești dacă tu nu ai decât concepția sinelui? întreabă-te tu asta, băiete. or să mai treacă multe paradoxuri prin sufletul ăla cerebelizat al tău până vei realiza că tu nu ar trebui să faci parte din ecuație. totul ar trebui să fie dăruire. implantează-ți asta, cumva, în cerebelul ăla care s-a extins mult prea mult în simțirea ta. dacă poți... inspirația nu e decât un strigăt, un urlet, o înjurătură care îți este adresată fără menajamente. asta meriți.