3,30

Am vrut, atunci, să mă întorc, însă mi s-a părut că aș strica tot. De fapt, vezi bine, m-am înșelat. - Te mai găsesc peste jumate de oră? am întrebat-o, atunci, plin de speranțe, deși o vedeam cum își împacheta totul. M-am gîndit că în jumate de oră nu are timp suficient să își strîngă pînă și ultimul sutien aruncat în fundul camerei. Nu mi-a răspuns. M-am enervat și mai tare și am ieșit trîntind ușa după mine. Cu o urmă de privire, i-am observat o lacrimă în colțul ochiului stîng. Cred că a plîns mult după ce am ieșit. - Ai plecat? Mai ești? M-ai părăsit? urlu de nebun în casă, în speranța unui raspuns. Dar nu-mi răspunde decît ecoul goliciunii rămase în urma ei. Goliciunea din mine, firește, pentru că altfel viața mea era plină, împlinită. Deși e numai vina mea că s-a ajuns la asta. Ea a plecat. Degeaba o sun de nebun, are telefonul închis. Și, oricît, m-aș aștepta să îl deschidă din minut în minut, nu o face. Iar eu mă învirt prin casă ca un cîine turbat și nu îmi găsesc locul. Cred că deja a ajuns departe. În jumate de oră a apucat să își strîngă tot. Nici nu știu unde aș putea să o caut. La gară? Care din ele? Dar dacă pleacă cu un microbuz? Sau poate încă n-a ieșit din București... Cine naiba să le mai știe? Știu că sînt disperat, știu că aș căuta-o și la capătul pămîntului, dar nu știu de ce sînt, totuși, atît de calm. Și cu toate astea, mă învîrt ca un coi într-o căldare și nu îmi găsesc liniștea și îmi vine să urlu, la fel cum îmi vine să ies pe ușă și să alerg pe străzi de dement, poate-poate o găsesc. Azi nu mai sînt romantic. Mi-a trecut tot romantismul după toată faza asta. Eu, cretinul, dobitocul, prostul, idiotul pizdii mamii mele! Mi-a trebui romantism! Acum ai parte de romantism, prostu’ dracu’! Na, ești fericit? Mai ești romantic acum, cretinule? *** E o ironie a sorții. Ea e cu trei ani mai mare ca mine. Sîntem împreună de trei ani și ne-am mutat amîndoi acum trei luni. Ce-i drept, am avut o serie de certuri urîte, o bună perioadă de vreme, înainte și după ce ne-am mutat. Dar de acum trei săptamîni, nu ne-am mai contrazis deloc. Întotdeauna a fost dulce împăcarea. Probabil din cauza asta a ajuns să îmi placă să mă cert cu ea. Pentru că, deși sufeream pentru fiecare vorbă aruncată și pentru fiecare cuvînt primit, împăcarea mă făcea de o mie de ori mai fericit. Cred că asta e problema. Am devenit dependent de fericirea aceea extremă pe care o cunoști numai după o depresie uriașă, numai după un pachet de nervi bine concentrat și numai după ce ai trecut printr-un adevărat iad de chinuri ale propozițiilor sacadate și scuipate parcă printre dinți. Cred că am reușit să devin mai lucid. Poate e numai o impresie, dar cred că acum gîndesc mai limpede. Încep să realizez ce a mers și ce nu în relația asta. Pentru că pot să spun oficial că s-a sfîrșit. Că mi se rupe inima de durere, asta e partea a doua. Simt că parcă e tranșată, feliuță cu feliuță, si aruncată la cîini. Și toată lumea rupe din ea și toți mușcă din cîte un capăt și parcă toți se uită flămînzi la mine și fericiți că sînt atît de mizerabil. Cred că ar fi mers la nesfîrșit. Am fi trăit ca-n povești, pînă la adînci bătrînețe. Sau, cum ar zice popii prin filme, pînă cînd moartea ne-ar fi despărțit. Pe dracu’, nici măcar moartea nu ne-ar fi despărțit. Sînt convins că am fi murit în același moment, pentru că ne iubeam prea mult. Amîndoi, îmbățișați, pînă la sfîrșit. Și nimeni nu ne-ar fi stat în cale dacă nu era romantismul meu stupid, de doi lei, care a făcut-o să plece. Acum, îmi dau seama că nici măcar nu îmi mai amintesc de ce ne-am certat și de la ce a plecat toată povestea asta. Nu știu ce motiv cretin am găsit să mă cert cu ea. Și... he, nu se poate! Și... nici măcar nu îmi mai amintesc ce am spus, ce ne-am spus unul celuilalt. Cred că am aruncat cele mai urîte vorbe cu putință. Nici nu cred că aș vrea să rememorez totul. Eu și romantismul meu, fir-aș eu al dracului! Acum îmi plîng în pumni și îmi vine să îmi smulg părul din cap. Și îmi dau bobîrnace ca o maimuță turbată. Mi-a trebuit romantism, am romantism, \'r-as al naibii! Cred că oamenii au o apetență ciudată pentru suferință. Cred că sîntem masochiști, dacă nu înțelegem că atunci cînd ne e bine trebuie să rămînă așa. Dar nu, cine să înțeleagă? Noi numai de-a dracului ne futem viețile din motive stupide și ne distrugem fericirea. Parcă o căutăm cu lumînarea. Da, da, asta tre’ să fie! Nu ne place binele. De prea mult bine ne facem rău. Și nu numai că ne facem nouă rău, dar masochiștii din noi sînt și sadici. Și le facem rău și celor din jur, celor pe care îi iubim. Mă rog, vorba vine că îi iubim. Mai degrabă s-ar potrivi “pe cei care ne iubesc”. Că, oricît am susține că îi iubim, odată ce le facem rău voit, nu se mai poate spune că e iubire. E sadism, e răutate, e orice altceva. Nu, pur și simplu nu mai e iubire. Asta nu se mai cheamă iubire, e jeg. E mizerie! Ce romantism de doi bani e ăsta? Ha? Zi și mie! Hai, ce mai așteptți? Explică-mi, fir-ai ai tu al dracului de deștept care te uiți la mine cu atîta nesimțire și cu atîta ură! Am ajuns în baie, în fața oglinzii și acum mă înjur de unul singur. Și spuneam că sînt lucid. Lucid pe dracu’! Urlă totul în mine. Da’ urlă, nu se încurcă. Îmi vine să mă arunc de pe bloc, să mă spînzur, să mă înec, să îmi tai venele, să fac dracului ceva care să mă scape de starea asta. Nu, nu mai suport. Intru în pămînt. Se prăbușește totul peste mine și eu stau și mă uit, mă învîrt ca un leu în cușcă și nu sînt în stare să îmi mișc fundul afară din casă. Ce naibii să fac? Să mă duc în prima crîșmă și să mă îmbăt? Ce rezolv? Dar ce rezolv stînd în casă și gîndindu-mă că a plecat și că n-o să se mai întoarcă? *** Jumate de oră. Jumate de oră, atîta i-am cerut. Ar fi fost suficient. Nu îmi trebuia mai mult. E vina mea că ne-am certat, eu sînt vinovatul că a plecat, dar cum dracului i-a ajuns numai jumate de oră să își strîngă tot și să plece? Nu, chiar nu pot să îmi imaginez. Fantastic! Eu și mintea mea... Timpul este relativ. Așa zic toți. Și pentru ea, probabil, timpul s-a dilatat așa de mult, încît a avut timp să strîngă tot. Și, cine știe, poate ei i s-a părut o veșnicie și nu s-o fi grăbit deloc. Iar eu, văzînd viteza cu care agață fiecare rufă, sufeream doar de o iluzie. Da, probabil că timpul e relativ. Că și mie mi s-a părut că jumatea aia de oră a fost de fapt un zece minute. Ba chiar mai puțin. Pentru că am rămas cu impresia că am alergat ca un nebun și că am bătut toate recordurile de viteză. Nu, n-ai cum să înțelegi. Cu toată cearta aia, alergînd pe străzi, eu eram în culmea fericirii. Știam că ea plînge, că își strînge lucrurile, dar eu eram cel mai fericit om din lume. Nimeni nu mai era ca mine. Nimeni nu a văzut niciodată o față mai radioasă ca a mea. Toți întorceau capul pe stradă după mine, parcă geloși că ei nu au ce am eu. Nu aveau acea stare de bine ce mă caracteriza în momentul ăla. Nu aveau aura aia de fericire, nu aveau nimic, erau niște sărăntoci, niște ființe șterse, care nu au simțit niciodată nimic. Toți se uitau după mine, iar mie mi se părea că fug mai repede ca un Ferrari. Și nu s-a suparat nimeni cînd l-am lovit în fugă, ba chiar și-au cerut scuze, probabil timorați de fericirea mea sau înțelegînd că de cursa asta depinde viitorul nostru. Jumatate de oră în care am alergat de nebun, jumatate de oră în care ea și-a strîns lucrurile în liniște, jumatate de oră în care s-au dus pe Apa Sîmbetei trei ani. Trei ani, în treizeci de minute. Curios lucru, totul se rezumă, într-un final, la un trei. Ea e cu trei ani mai mare, sîntem de trei ani împreună, ne-am mutat de trei luni, au trecut trei săptămîni de cînd ne-am jurat să nu ne mai certăm și a durat... Atunci, mi-a zis că la următoarea ceartă va pleca... Heh, și a durat doar trei... treizeci de minute ca să se aleagă praful. *** Stau și mă uit la inelul ăsta și mă întreb pentru ce îl mai țin în mînă. Jumătate de oră a fost tot ce i-am cerut. Suficient timp să-l găsesc. - Vrei să te căsătorești cu mine? - Da. Întotdeauna! și îmi zîmbește. Jumătate de oră a fost suficient și pentru ea... Să plece.