Lapte de mamă tânără

Ca oricare alta. Această zi. Mă sucesc pe lângă planșetă. Sunt pete de tuș pe ultimul desen, unul ca și cum s-ar fi stins o țigară pe el. Șterg petalele florilor din ghivece. Într-un pet aduc apă. Nu le-am udat de habar n-am cât timp. Colegii ies și intră. Ușa este întredeschisă. Fumează pe hol. Chicotesc. Paul s-a reîmpăcat cu nevasta. Remus arată calm, Lenuța nu-l cicălește, zice. A plecat la băi, la Felix. Doina și Adriana șușotesc. Nu-mi dau seama ce. Stau cap lângă cap. Una blondă, alta șatenă. Îmi trec peria prin părul șaten. Au rămas fire între dinți. Și mătreață pe tricoul cărămiziu. PROVOCATIVE se înalță cu sânii după fiecare respirație. Peste silaba Pro îmi trec palma stângă. Sânul este ferm. “Ce stai ca o loază, Andrada?”, aud. Sergiu mă privește. “Ce-ți trece prin cap?” Îl ignor. Caut în poșetă. Mi-am uitat tampoanele acasă. Simt o umezeală în chiloții care mă strâng. Buzele lui Sergiu se mișcă, dar nu aud nimic. Paul, apoi Remus, revin la planșete. Dacă le-ai schimba mustățile între ei, nimeni n-ar observa. Deși Paul are aproape 60, iar Remus 31, cu patru ani mai mare decât mine. Sergiu, Mucosul, cum îl necăjesc Doina și Adriana, Ciripici Unu și Ciripici Doi, a terminat facultatea anul trecut. Ciripicile au fost colege încă din școala generală. La 26 de ani, sunt rebusiste și specialiste în gătit și telenovele. Își uită gurile deschise ca două conducte când află vreo știre ieșită din comun. Bărbații le sunt tot ingineri aici. Al Adrianei, Adi, este directorul general. N-am chiloți de schimb. Mi se stânge stomacul. “Pulă, pizdă, pulă, pizdă, pizdă.”, ca lovite două capace repetă Paul. După secunde de tăcere, Sergiu și Remus îl imită- “Pulă, pizdă”. Ciripicile își ridică ochii de pe desene și tac. Cred că peștișorii albaștri de pe chiloții mei și-au schimbat culoarea. Ies în trombă din birou. “Te-a lovit rușinea, Andrada?”, mă ia în primire Remus. “Fetița e pudicuță?”, completeză Paul. Același: “Ești mai femeie cumva de când ai copilul, fetiță.” Ciripicele desenează sau se prefac. “Mă doare ochiul. Cred că am conjunctivită”, se plânge de pe scaunul său Sergiu, “Mă doare.” Remus începe să râdă din senin. “Se rezolva treaba pe plan local dacă Andrada mai avea lapte, Sergiule. Era ideal la boala asta”, spune. Și Paul râde. Chiar și Ciripica Doi râde. Ciripica Unu își suflă nasul în crescendo, pe urmă hohotește. Sergiu nu pricepe pe moment, însă Paul începe să-i laude efectele curative în tratarea conjunctivitei a laptelui de mamă. O ține vreo zece minute. Susține că-l supără și pe el ochii. Îmi simt pielea capului și pistruii de pe coapse. Nu vreau să arăt că mă enervez. Sergiu îmi caută privirea. “Vreau lapte de mamă tânără”, oftează. Propoziția trece ca o panglică între mustățile identice ale lui Paul și Remus. Fiecare se uită la mine. N-am chiloți sub fustă. I-am aruncat în coșul toaletei. “Vrem lapte de mamă tânără, vrem lapte de mamă tânără”, se tot repetă la intervale câteva ore, ca o plută aruncată și scoasă din apă de undița unui pescar. Mă urmăresc cinci perechi de ochi. Ciripicele se confundă cu mobilierul. Doar praful nu se depune pe ele. “Terminați odată, neserioșilor”, lasă să-i scape într-un târziu Adriana, “Nu vă e rușine? Vă spun la Adi de nu terminați. Gata!”. Am ajuns mai devreme. Mi s-a oprit ciclul. Sosesc câte unul. Ultima e Adriana. “Sergiule, te mai chinuie ochii?”, mă interesez. N-apucă să rostească nimic că Paul și Remus îngână “Vrem lapte de mamă tânără”. “Ar fi bun niște lapte de mamă”, se hotărăște și Sergiu înghițind în gol. Cu o bucată de ciocolată în mână, închid ușa biroului cu yala. Pe Cristina o cunosc fiecare. Iar de când o știu a schimbat amanții cu viteza atleților africani. Am întâlnit-o venind de la chioșcul alimentar al firmei. Și am convins-o relativ repede. “Băieți, care vrea să fie primul? Hai să se întindă unul pe birou, că-i mai comod…”, îi fixează pe cei trei. Și începe să-și ridice o parte a tricoului. N-are sutien și sânii îi sunt plini cu lapte. “Haideți să vă picur în ochi. Ce rămâne, puneți într-un borcan în frigider, pe mâine”, mai pronunță Cristina. În cameră se aude cum mănânc ciocolata, cred. “Domnu’ Paul, sunteți șefu’, haideți dumneavoastră primu’”, sfârâie ca un tăciune în apă. Și-o peliculă albă acoperă ochiul drept al lui Paul. În ziua următoare, cum am pășit în birou, m-am îndreptat spre frigider. Nu l-am deschis. Dar nici colegii nu m-au mai miștocărit. Alexandru Petria