alexandru dumitru

prefer să zbor absorb grăbit lumina din tine lucind mă întorc către alte universuri nopți albe negre pierdute răzbat până dincolo de hotare granițe ne taie pe jumătate

de ce ideile îmi picură din cap ca dintr-o rană veche de ce albul meu îngenunchează lângă albul tău peste umerii mei cad mereu vise de înger nebun de

cuvintele tale îmi curg pe obraji ca niște lacrimi despărțind trupul meu în două în trei șoapte rostite demult uitate într-un colț al conștiinței

zbaterea convulsivă a surâsului peste marginile izolate ale lumii în goana nebună am răsturnat visul tulburând echilibrul dintre

cuvântul cade greu, incinerat uneori plutește sub formă de cenușă alteori se clatină câteodată înainte dar întotdeauna în el însuși respirând a existență

eu curg cu fiecare piatră pe obrazul ud al îngerilor proaspăt vopsiți striviți vertical de greutatea celulelor cu gratii simetrice propria perfecțiune

m-am visat ieri eram pretendent la clipele tale la părul tău descurajând toamna la inima ta pictând muribunzi m-am visat ieri respirându-ți alene

te văd și nu te văd prăbușind crepusculul deasupra irealului încercuind genele arse de gândurile copilului înconvoiat de greutatea pleoapelor

plouă cu mine țâșnind în sus o mare de vise coapsa de sânge a cerului plouă cu mine atât de abundent încât voi îneca totul în așteptare...

mânjit de sânge sinucigaș alergând disperat singur cu el însuși îngrozitor tovarăș de arme agonică mișcare continuă între milioane de oglinzi

te-am visat cândva când nu existau vise doar prăpastia dintre două lumi parfumul tău de noapte înflorită invadându-mi copacii dezgoliți val de stele

zilele curg absente rănile strălucesc minuscule pe cornee crestez cu grijă rugăciuni lângă visele tale spiralate îmi pun cortul pășește te rog atentă

fruntea ta saltă păsări de aer respirate haotic de curgerea în direcții opuse a nemișcării

prezentul devine lichid. dintr-odată în urma mea răni pierdut între pietre mă uit peste umăr. din care cresc degete cu mâini mă ascund între drumuri. dincoace doar

privirea ta zburând pietre capul amețit al curcubeului rotindu-se deasupra ploii încremenita mea picătură de lumină scurgându-se suav la

un fel de monstru atins de mania atotcunoașterii, sunt străbătut de o tăcere aproape suportabilă imposibil de desenat sau de schițat poți cel mult să

aerul meu îmi zboară peștii cerul negru de aripi pământul îmi ară păsările brazdele de frunze însângerate rotindu-se nebunește în jurul

nu pot să îmbrățișez pe nimeni asemeni lui de Crescenzo într-un acces de luciditate mi-am retezat singura aripă pe care o aveam dinainte de naștere încercând să zbor doar

călcâiul subțire al strigătului tău strivindu-mă deodată am înțeles urma pasului mă absoarbe încet inegal a început să plouă cu nori cu ceruri