Luni spre vineri

Încă o tragedie. Excepționalul e numai în sânge.

Cuminte ca uraganul, ating voluptatea unui zbor de fluture.

Din nou întors spre întunericul unei dimineți pline de promisiuni,

Prefer să amân inevitabilul.

Trezirea.

Și mă plimb.

Din cer se simte ritmul.

Din vals în samba în brațe în tălpi în pizdă în nor în noapte în viață între cearceafuri în șoapte în clipe în toate în salsa în poate în pâine în tine în moarte.

Dar nu azi. Poate mâine.

Totul ar putea fi clar.

Dacă aș putea să...

Lumină.

Mereu altfel. Ieri era gri.

Și dacă aș bea tot ar trebui să mă trezesc.

Și dacă aș fuma tot ar trebui să simt.

Și dacă mi-aș trage-o-n vene tot ar trebui să mor.

Și...

Pur și simplu ar trebui să dorm.

Oare sunt doar bolnav sau chiar cetaceele cântă. Și dacă da, ce ce?

Dar oare strălucesc sau doar am nevoie de un duș?

Existențialul pe vine. Apoi te ștergi. Dacă nu, pute.

Mai bine uiți. Oricum.

Mai devreme sau mai târziu tot trebuie să te trezești.

Și atunci te întrebi ce s-a întâmplat în ultimii cinci ani.

Sau poate te întorci pe partea cealaltă.

Și te duci la serviciu. Să te caci.

Dacă nu te caci tu pe ea se cacă ea pe tine.

Așa e lumea. Pe tine nu te vede.

Trebuie să îți dai jos chiloții.

Și mireasma florilor de tei inundă bulevardele.

Apoi vin alegerile.

Cămașă sau tricou. Roșu sau albastru. Blondă sau brunetă. Mort sau viu.

Oricum câștigă cine trebuie. Mereu.

Și totuși râmâne întrebarea...

Zarurile au fost aruncate sau vinerea e doar o coincidență?