Poezie

Trunchiul meu

2 min lectură·4 aprilie 2009

Mediu

Îmi cresc arborele vieții prin lumea smintită,

crescut între drumuri de asfalt și piatră,

rădăcina-n conducte, coroana asuprită

de ziduri și gaz de motoare, mirosuri de șatră;

lumin-am din cărți silind becuri să ardă

și-n urlet de sirene spărgând răscrucea străzii,

număr anii în cercuri închiși în trunchi și gardă

le stau să nu-i lovească iloții și nărozii.

De ramuri mai atârnă frunze vibrând uscate,

stafii de inimi ce-au pulsat împodobindu-mi ceasul

și frunze ruginii sau verzi, dar tot curate,

să-mi mai hrănească trunchiul în care-mi urlă glasul

înlănțuit de patimi, călăi ce nu îl iartă

că și-a vrut partitura așa cum n-a vrut gloata;

și când liber s-a dus, scăpat pe-a gurii poartă

m-a torsionat, cotind pe-alt drum bizara-mi soarta.

Închis e totu-n mine, iar ploapele-mi zăvoare

îmi lasă doar culoarea din vise să-mi împart,

timpul ca vântul vrea trunchiu-mi să-mi doboare,

dar cresc încet în mine și-s pregătit de-un start

ca spirit de lumină în neant vagabondând

fără frunziș de vorbe sau trunchi cu flori de lut,

scăpat de violența din soare renăscând,

serbându-mi noua stare din care-am fost făcut.

Insemne de iubire din trunchi se vor topi,

pe frunzele-mi cu versuri bocanci vor tropăi,

coroana umbrei mele rămînă la copii

și-o candelă în noapte pe cer voi pâlpâi.

Iți voi veghea candoarea privirii rătăcite

și-ți voi trimite vise cu flori care vorbesc,

din amintirea noastră poeme să-ți recite

și să-ți șoptească dulce că încă te iubesc.

001.320

Alexandru Corneliu ENEA. “Trunchiul meu.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/alexandru-corneliu-enea/poezie/1830583/trunchiul-meu

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.