Poezie

Poemul linistei

1 min lectură·26 ianuarie 2015

Mediu

POEMUL LINIȘTEI

Era în mine răspândită

modestă, demnă și discretă,

cuminte ca o pasăre rănită

ascunsă sub o margaretă.

Nu îmi doream stăpână să îmi fie,

nici parteneră-n tensiunea vieții.

Când totul mi se oferea doar mie,

galant plăteam cu anii tinereții.

Cenușereasă-n existența mea

înnobilată de tăcerea-i majestuoasă,

minusculă lumină ca de stea

dintr-o îndepărtată nebuloasă,

era în mine, eu eram în ea

cu-același puls vibrat de pasiuni,

dar nu se așeza în calea mea

cu adevaruri și minciuni.

Când febra timpului se stinge

fantoma zeității ei renaște,

îmbrățișarea nopții mi-o învinge

și inima tardiv o recunoaște

Senină mă-nconjoară cu iubire,

sunt prada ei uimit de ritual,

altar îi sunt fără vorbire,

contur de om a-senzual.

Atomii lumii combinați în mine

prin legi pe care ei le știu

mi-au agățat ca pe-un ciuline

suflet să-ndur ce o sa fiu.

Eliberat de anii ce-au trecut

sunt eu cu ea tăcuți în reverie,

eu gata să mă-ntorc în lut

ea, Liniștea, să-mi fie-n veci soție.

001.076

Alexandru Corneliu ENEA. “Poemul linistei.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/alexandru-corneliu-enea/poezie/14064148/poemul-linistei

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.