Poezie
ce rost ...
1 min lectură·
Mediu
Îmi picură tristețea din lumânarea vieții,
dar flacăra danseaza arzând lumina-n mine,
își mlădiază umbra lasciv lingând pereții
și-mi desenează diavoli sau spirite divine.
Mai tâlhăresc din mine o amintire dragă,
complice mi-e uitarea ca parazit pe soartă,
de lene chiar uitase din mine să o șteargă
și-acum e ca mumia vie și totuși moartă.
Mă invadează noaptea cu liniștea-i mocnită
ca panaceu nevrozei iubindu-mi insomnia,
arsă de soare, luna cu fața ei rănită
îmi mângâie privirea, visarea, sihăstria.
Târziul vieții-mi spune că nu-i ce pare-a fi,
grăuntele din mine e-n bobul unui spic
din lanul de speranțe cu oameni și stafii.
Ce rost mai are totul când totul e nimic!
001.052
0