Poezie

Consemn

1 min lectură·15 iulie 2009

Mediu

Din mine ai crescut cu rădăcini de foc,

o simbioză saturată de crispare,

doar la solstiții ne priveam zâmbind

prin gratii de singuratate și-ntrebări.

În ochi cu gloanțe strălucind stigmat

nebunele de furii se dansau în tine,

credeai că-s parte din averea ta

pândindu-mi aerul ce mă dorea?

O viperă mușcase din tăcere

și-ncolacită între noi zăcea pândind,

dar tu cântai bătând luna ca toba

și-n zori, oglinda ne-arătau străini.

Cireșile, ca picături de sânge,

ne răscoleau instinctele primare,

striveam trei vorbe pe pereți și geam

crestând răboj pe orice vechi păcat.

În noaptea zodiei ce-mparte anu-n două

un înger a cules scânteia noastră

rămasă prea stingheră și-nghețată

pe ușa dintre două suflete rănite.

Nu-ți dau tristețea mea să iei cu tine,

doar mila mea, iertarea și blândețea

să-ți mângâie trufia-ncrâncenată;

tu dă-mi uitarea ta și-un fir de iarbă verde,

consemn de întâlnire la cap de veșnicie.

001.473

Alexandru Corneliu ENEA. “Consemn.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/alexandru-corneliu-enea/poezie/13896980/consemn

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.