Mintea mea râde de mine

Ţi-ai găsit liniştea în camera ta. Camera ta goală de agitație, de gălăgie, de zgomote şi mulțime. E refugiul tău. Ca de obicei, te-aşezi în fața calculatorului, muzica preferată`ți sună în boxe, undeva, în surdina. Savurezi zâmbind liniştea din jurul tău. Pe fereastra câteva raze de soare se strecoară agile, mângâindu-ți fața. Printre pleoapele abia deschise, remarci că... Dulapul din stânga ta se contorsionează... Monitorul din fața ta se contorsionează... Mâna ta dreaptă... se contorsionează. În jurul tău, toate lucrurile sunt contorsionate. Deformate. Parcă deformat eşti şi tu. Şi ce dacă? Starea de calm pe care-o simți în interior te împiedică să reacționezi. Inspiri, expiri profund. Şi eşti calm. Nu te mai interesează. Îți simți corpul uşor, aproape levitând. Monitorul de sub tine este contorsionat. Dulapul de sub tine e contorsionat. Continui să pluteşti, deasupra caselor, copacilor, oamenilor, maşinilor, clădirilor... Vezi oamenii că nişte furnici, mişunând de colo-colo, şi te simți mare. Treci pe lângă ferestre luminate, şi vezi cupluri făcând dragoste, prelungindu-şi fericirea în paturile răvăşite şi`n sufletele sufocate de senzația de ataşare. Vezi copii dormind în patul lor mic, cu un ursuleț în brațe... îi vezi zâmbind în somn, visând frumos. Aşa cum obişnuiai şi tu să visezi frumos, când erai mic. Acum ai doar coşmaruri. Sau nopți fără vise.Vezi bătrâni adormind în fața televizorului, obosiți de`o viață prea lungă... sau babuțe citind cărți de rugăciuni, sperând la mântuirea sufletului. Vezi soți nervoşi, tunând şi fulgerând în fața unei soții speriate şi deznădăjduite... nu e ceea ce visa când era mică. Te simți puternic, ştiind că tu îi priveşti în casele lor, în apartamentele lor, în refugiul lor. Şi continui să urci. Te încăpățânezi să tot urci. Aerul devine tot mai greu de respirat, dar nu`ți pasă. Tu vrei să urci. Simți cum îți pulsează inima în vârful degetelor, simți cum foc în loc de sânge îți circulă prin vene, simți cum ochii te ustură de la atâta lumină ... deşi acum e întuneric. Ai vrea să țipi, dar vocea ți se opreşte undeva în gât, şi nu reuşeşti decât să-ți schimonoseşti fața într-un strigăt de ajutor sugrumat de disperare. Ce s-a întamplat, nu`ți mai place senzația de putere care te-a copleşit acum câteva secunde? Ai vrea să te opreşti, dar în jurul tău e numai întuneric. Începi să te agiți, disperat. La ce bun? N-ai reuşit decât să-ți provoci propria cădere. În gol. Te prăbuşeşti ca o piatră aruncată de-un copil în liniştea apei unui lac. Te scufunzi, încet şi sigur. Te scufunzi în întuneric, un întuneric dens, care-ți invadează nările şi`ți umple plămânii, te asurzeşte şi te apasă. Privirea`ți joacă feste, chipuri de oameni ciudați te înconjoară. Fețe cu zâmbete forțate, fețe schimonosite, mâini ridicate, râsete înfundate, priviri pline de deznădejde sau de ură sau de inocență oarbă... oameni deformați. Ca tine. Nu eşti decât unul dintre ceilalți deformați. Crezi că un costum şi`o etichetă te fac deosebit? Crezi că numele tău pe buzele celorlalți te face deosebit? Crezi că hainele de scenă te fac deosebit? Crezi că buzunarele pline te fac deosebit? Crezi că .... degeaba crezi. Eşti deformat. Degeaba refuzi. Eşti deformat. Degeaba te agiți, degeaba strigi \'Nu mai vreau! Nu mai pot!\' , eşti deformat. Degeaba alergi încoace şi`ncolo, degeaba te`nvârți, degeaba... eşti deformat. De viața pe care-ai trăit-o.