N-am timp să cred că poate, sunt stele mii și mii
Și din mulțimea lor, cad stele zi de zi...
Nu vreau să cred că timpul mă-mpiedică să am
Din șirul său controlul a tot ce nu puteam...
Nu vreau
În umbra amintirii, privirea și-o ascund,
Nemuritoare clipe iar ochii lor pătrund.
Lumină obosită în întuneric gol
E gându-n a sa în minte, oricât de temător…
Alunecă-n uitare o parte din
Oceane verzi de întuneric
Se oglindesc în umbra mea,
Când eu,
Pășind în univers himeric
Mă-ntreb din nou:
ce-i dragostea ?
Amurg ce n-are noapte,
Cuvinte fără glas,
Să fie totul
Poate e o artă simplul act de-a fi
Și fără cuvinte sincer a vorbi,
Poate e tacerea marea fericire,
Și fără sfârsit crunta-mi nemurire…
Poate e un cântec toata viata mea,
Dar fără auz cum o voi
Pe cerul alb și neatins al unei minți himere ,
Petale de amar cumplit pictează un regret,
Și mă trezesc cu greu din somnul existenței mele,
Căci simt voința oarbă cum mă atinge încet...
Un câmp
Peste patimi albe, peste gânduri noi
Se așterne clipa, ramură de vis,
Timpul meu se naște, alungâng apoi,
Urmele tristeții, albului abis...
Universul cuget plin de dor va cerne,
Armonia nopții
