Repetarea și clișeul

Simt că înnebunesc într-o lume de hârtie. Totul se rupe. Se aud decibelii puternici și recunosc, îmi este frică. Într-o cameră cu pereții din hârtie lucioasă te vezi în umbre înșelătoare, parșive. Mă văd. Doamne, mă văd. Tresar la orice picatură ce se scurge din tavanul de hârtie. Ma înec, Doamne! Nu suportă atâtea voci biata mea fantomă, biata mea cutie. Am lacrimi la gât și sutele de inimi bat în mine și se aude... Poc! Poc! Ești muza mea, fecioară! Adulmec un miros de cenușă, murim cu toții gazați, murim cu toții în propriile noastre obsesii. Murim toți. Acult vestea unei păsări de paie, cu oasele închegate în sânge subțire. Îmi șoptește și astfel intru în transă și privesc mai sus. Iată... gloria... Iată, gloria mea. Sunt cocoșată asupra unui ideal, am intrat în transă și nu mă pot opri. Sunt Aplecată asupra visului. Dar știu că mă va împunge cu o lance de cristal a reveriei. Dar știu că nu există scăpare din asta și știu că mă voi trezi mâine la fel ca ieri, dar nu ca azi. Nu ca azi. Azi am vrut, am crezut, dar știu... că ești inevitabil. Totul se liniștește, iată! Domol. Stau pe o patură de plastic și încă una mă învelește. Stau pe o targă și aud un fermoar cum se închide. Trece. Fiecare dinte ce-l unește pe celălalt este un tic... celălalt e un tac.. tic...tac.. S-a oprit. M-am oprit și eu.