Poezie
Anabelle
2 min lectură·
Mediu
Anabelle
Când te-am văzut, erai doar o copilă,
Iar eu bravam, ca un adolescent rebel
Oricine înțelegea pe rază de o milă,
Că m-am îndrăgostit,de tine, Anabelle.
A urmat o vară exact ca în poveste,
Nu-mi venea a crede că sunt eu acel,
Ce te ține-n brațe și cald îți șoptește:
- Te iubesc nespus ,te iubesc,Anabelle.
Te sărutam și te sorbeam din privire,
Pe seară în parc îți scriam un rondel,
Iar razele lunii ne erau mângâiere,
Tu ești a mea muză, te ador, Anabelle.
Într-o dimineață,cu uimire-am aflat,
Ce soartă ostilă ne-așteaptă,Anabelle,
Că bunul tău tată, un ilustru diplomat,
Recent a fost numit consul în Seychelles.
Pentru fiica sa își dorește un flăcău
De nobilă viță, nu un biet menestrel,
Că în joc e prestanța și numele său,
Dar iubirea noastră moare, Anabelle?
Și ai plecat curând în depărtate zări,
Am fost înfrânți,de-al tatălui tău zel,
Niciun răspuns și-o mie de-ntrebări,
Zadarnic inima îmi plânge, Anabelle...
Într-o zi am simțit un laț ce ma strânge,
Am primit o scrisoare, pe un șervețel,
Era scris un rând, o, Doamne! cu sânge:
- Te iubesc, adio, a ta Anabelle!
De-atunci mă frământ fie zi, fie noapte:
- Destinule, tiran și veșnic,crunt mișel,
Tot eu îmi răspund în tremurânde șoapte:
- Nu pot trăi fără tine, Anabelle!
001211
0