Însingurare

Ieri eram sus și mă uitam la cei de jos compătimindu-i, azi sunt jos și uitându-mă la cei de sus îmi aduc aminte de ziua când eram sus și mă uitam în jos, compătimindu-mă. Ce mutări face viața. Când ești la bine crezi că așa va fi mereu și când ești la rău crezi că nu va mai dura mult. Dă-te la o parte încredințându-te că rămâi în același loc pe care nu-l vei pierde niciodată. Destul sunt împiedicate gândurile nemulțumitului care-și dojenește rănile ce-l urmează în tot locul, pe unde să umble și să găsească liniște, până când se însingurează ca un măr stricat aruncat de cineva. Degeaba încearcă copilăros să-și încurajeze pe un ton tăios neputințele la speranța că va ieși odată la lumina tuturor, la lumina de care ceilalți se bucură neostenindu-se vreun pic, are cu el în acest drum neumblat de nimeni întreaga-i amintire a trecutului vesel, își ține în desagă puținele chemări ale iubirii ce o avuse odată, pășind parcă se afundă în țărâna pietroasă, încet pășește, gândul lui neluindu-o înaintea piciorului lui, privirea așteaptă pașii lui obosiți să o ajungă din urmă, lacrimile îi intoarse spatele tocmai acum când avea mai mult nevoie de ele iar părul se încurcă în sudoarea uimirii și a neînțelegerii la care a ajuns. Noaptea cade pe umerii lui îngreunându-i suferința, el știe că ea îi va aduce liniștea ce nu a putut-o găsi în învortoșatele lacrimi. Înnoptează într-un târziu în desișul primitor care-l așteaptă ca pe unul ce îi va alunga singurătatea înfiptă în rădăcinile liniștitoarei poieni, nu se aștepta să fie primit cu atâta dragoste care începe să înlăture neliniștea ce nu-l lasă să spere, știe că va fi bine dar acesta este binele la care nu se aștepta să-l găsească ca pe fiind eliberatorul ostenitelor poveri pe care le-a purtat atâta timp în gâtlejul său, care l-au înfometat atâta timp în dorul său, care l-au îndepărtat atâta timp de apropiații săi în inima sa, care l-au înfrigurat zdrențuindu-i cămașa, acum în întunericul agasant al nopții ele îl părăsesc trezindu-l ca pe un viteaz adormit de vin.