Adriana Hanganu

Fiecare om e preiecția sufletului său. Cum putem noi oare să știm cine suntem dacă nu ne cunoaștem pe noi înșine deloc sau aproape deloc… De cele mai multe ori nu putem fi așa cum ne-am dori, dar

Fug de nimeni și nu-l întâlnesc... Mă ascund de nimic și-n nimic mă găsesc... Plâng pentru toți și toți mă privesc... Sunt doar un punct dintr-un plan de fulgere aruncate în dezordine

Când clipe curg spre nesfârșit în gârle de neant, Când sunete se frâng în frig în crâng de diamant, Când oameni vezi , dar nu auzi un sunet de iubire Să nu te-ntrebi dacă trăiești, să tinzi spre

Lumea-i un cerc ce se-nvârte mereu Fără a ști cine-i sclav, cine-i zeu Făr-a privi în esență, în tot Lumea-i un ciot! Cupluri se plimbă fără a ști Ce este bine, ce-i a iubi, Cum se

Critici mondene la timpuri apuse; Se sparge în prafuri durerea de voci Și pluși se distrează printre portrete Întinse în valuri, pe podele prea seci. Crâmpeie de viscol plutesc pe

Mă doare când sunt singură și nu știu cum să dezleg ițele prea încâlcite ale unei vieți de cânepă. Mai tare mă doare când nu sunt singură și nu pot mă să desprind din decorul prea

De azi sunt mai matură, cred... Și asta pentru că am pășit într-o nouă dimensiune a ființei mele. De azi promit, nu mai fug... Nu mai fug de tine, de pasiunea ta, din calea poftelor tale. De

Gânduri de-un gram ți se-ngrămădesc în creieri... Gânduri de-un gram te fugăresc, te fac să cutreieri... Gânduri de-un gram te-aruncă-n prăpăstii pustii... Gânduri de-un gram te fac

O zi mai sfântă, Poate, Pentr-un popor vândut, Nu mai găsim, Cu toate, Că-n lume multe sunt. Căci nu mai e Nici una Cu-atâta râvnă vrută Și cu atâta jertfă Și lacrimi Obținută. O zi

Am văzut un înger, Era lângă mine Și m-am speriat... Ochii-i erau galbeni, Chipu-i era palid, Aripa lui albă Era de cenușă... Și-l vedeam cum fuge De lumina blândă. Am văzut un înger, Era

Sunet de flori, Miros de cântec, Ani fărăr rost Se duc și se scutur. Gânduri senine, Ochi luminoși, Aștepți lângă poarta Vieții... aștepți... Mâini moi și aspre, Zâmbete reci, Clinchet

Ieri, când colindam printre miile de unghere ale unei cărți prea vechi, am aflat: Rădăcinile prea bine înfipte în glia prea străveche a unei națiuni prea suferinde, erau, de fapt, ale

Azi ți-am auzit Ecoul inimii și N-am știut că era Pentru mine Și l-am izgonit Din calea pașilor mei. Apoi, pe-o undă de fericire, Am simțit Vibrațiile inimii tale, Dar n-am știut Că sunt

Mă chinui în noapte Și vreau spre lumină S-ajung, lângă șoapte Să fiu și spre lună Să plâng. Mi-e dor de iubire Dar știu că e greu Să fiu în neștire Aceeași – doar eu, Și aștept. Un

Mai roșii decât râul De sânge-a mii de Oști, Mai galben decât grâul Din glia din Strămoși, Mai azur decât cerul Cel fără nouri Groși, Mai falnic decât graiul Străbunilor Duioși, Străluce-

S-a stins lumina zilei blânde Și a venit al nopții crunt mister Ca să ascult cum picură-n etern Fiola clipei cea mai scurte. Dar nu-i nimic, căci iară Voi asculta al pașilor cuvânt Știind

Curând apune-n Sânge Primul răsărit Al unei epoci spâne De crime Și suspine Și aiureli de genul Celor ce vezi Frecvent Pe chipul înnăcrit Al omului albastru. Cu nopți Prea albe Și