În gulagul românesc ( 14 ), mărturiile tatălui meu

<div align=justify Închisoarea Aiud, 1949 Cu toate refuzurile mele de a răspunde la atacuri și ademeniri, într-o bună zi sunt dus la fabrică. Acolo erau niște ateliere ale Penitenciarului în care lucrau deținuții socotiți mai cuminți. Regimul nu mai era celular, umblai prin ateliere, prin curte liber, dormeai la dormitoare separate, cu pază mai puțină, primeai dreptul la corespondență, iar mâncarea era desigur mai substanțială. Lucram la ajustarea foarfecelor medicale. După câteva zile, socotind ei că aceste favoruri primite vor reuși să mă clatine, mă cheamă iarăși la birou unde îm dau hârtie și toc, obligându-mă să scriu o declarație care suna aproximativ așa : “ mă oblig să denunț tot ce se vorbește în dormitor, în curte, în fabrică ș.a. “. Am pus imediat tocul jos și m-am ridicat. Ofițerul a ieșit nervos din birou, iar un gardian m-a condus din nou în celular. Eram singur, nu aveam dreptul să stau pe pat, ci să mă plimb continu, iar din când în când gardianul deschidea vizeta și mă întreba dacă doresc să ies la raport. Au început apoi să-mi diminueze mâncarea și chiar, în unele zile, să o suprime. Asta a dura vreo zece zile după care, neavând rezultate, m-au mutat într-o celulă cu mai mulți care erau în aceeași situație de refuz pentru orice compromis. Chiar a doua zi, toți am fost scoși și depuși la Zarka, etapă superioară a represiunii. Acolo era închisoare în închisoare. Mihail Munteanu Va urma </div align=justify