filosofie, tragedie

La o prima atingere, filosofia nu arata nimic tragic. Dimpotriva, e o atingere usoara, ca si cum ti-ai plimba mana intr-un lac nemiscat, vara…priesti soarele, ganganiile, luciul Sistemului si declami Spiritul absolut, pozitivismul, ratiunea, (i)lumina. De indata ce crezi intr-un dumnezeu, de indata ce accepti un sens si un sistem, totul incremeneste, te poti declara fericit, intepenit, inchis, satisfacut. dar dar dar dar dar dar dar e imoral! Pentru a fi tragic, omul trebuie sa creada intr-un dumnezeu mort, irealizabil, imposibil, sa-l caute si sa-l respinga totodata cu cea mai crunta ura, sa se joace, ateu, cu muchia pe care pasesti in orice logica, materialism, existentialism, hedonism, insa, in acelasi timp, trebuie sa fie constiinta! Singura sansa a filosofiei de a fi tragica sta doar in idealism, insa un idealism pe care devenirea istorica, societatea si natura umana sa-l refuze in continuu, fatis, crunt. Ideea nu trebuie sa explice nimic, sa nu atinga altceva decat sentimentul organic al tragicului, al absurdului, ea trebuie sa existe undeva, in supra-dimensiunea ei proprie, ca o pasare inchisa, dar cu zbucium vibrand in tot. Da, ca Fiinta! Apolinicul si dionisiacul s-au contopit in cultura greaca, lasand undeva, singura si imuabila, irealizabila, imposibila –in afara de apolinic si dionisiac nu mai exista nimic! – „Altceva”. Suna pretentios, a la Hegel, ca o contopire duce la scindare, dar acea ruptura, sfasiere, nu trebuie impiedicata, pentru ca prin ea si doar prin ea nastem, inchizand totodata „in sine” acel „Altceva”, Ideea. De aceea orice credinta, orice sistem sunt imorale. Ele ucid! Nota: M-am jucat putin cu gandurile& ratiunea. Sau poate mi-e frica sa accept pana la capat ceea ce am scris?