Scrisoare de Ignat, pe stil vechi, pentru DoDu

Dragă DoDu, nu intra în panică dacă scrisoarea mea o să ți se pară a fi “franc-turistă” – avem motive bine întemeiate, eu și mulți alți panico-fracturați, eu fiind primul care, de capul și din capul său, este convins că nu-i va trece, pentru că nu a căutat, deocamdată, leac de găsit un alt cap, nici dacă ar fi cât un capăt de ață. Chiar așa!. În treacăt fie spus, l-am prins până la urmă pe domnul Nicolaescu, dar îți voi spune la sfârșitul epistolei cum a fost. Așa că, dă-mi vie să te citez: “Am uitat de unde a pornit discuția, probabil de la ...” ... în primul rând, te rog să mă lași, DoDule, puțin, să discut cu Atropa, că poate-poate acceptă să primească rolul principal – abia mi-am revenit din starea de sevraj; constat că nici de data asta n-am dobândit chelie, pensie, ajutor de șomaj și alte ... stipendii. Curios fiind însă din fire, voiam și eu să văd cum e să ai parte de niște “chestii nesperate”, gândindu-mă că Atropa e în temă, așteptându-mă să spună, ea, dacă e mai bine să-mi păstrez speranțele, ori să las orice altceva pe sub bradul de Crăciun din casă, că alternativă n-aveam, după ce am produs feluritele diversiuni: miros de sarmale înainte de Ajun de Crăciun și miros de cârnați în miezul aceluiași Ajun de Crăciun, adică atunci când vecinii nu știau “pe ce să pună mâna, ce, de ce și cum așa!?”, pentru că ei, atunci, când eu prăjeam cârnați cu nerușinare, încă mâncau de post; pentru că am vrut și eu, recunosc, să fiu mai tare decât Vântu (Sorin Ovidiu) din economia națională și decât Gândul (CTP-ist); CTP-eu care-a “marcat terenul” deopotrivă pentru titlul de “jurnalist al anului”, dar și pentru acela de “analist politic al anului”. Devotat păcatului, rămân convins că dacă “am trecut la cozonaci”, când nu se cuvenea, e din vina democrației, adică și tocmai pentru că am mâncat mult cozonac italian televizat – trei ore primberlusconiane (“comme chez nous”, \'tu-i mama ei de viață cu stafide televizată, mult mai bună, totuși, decât aia din Manchester cu extrem de puține posturi/obțiuni TV!), constatând eu, în cele din urmă, că nu-i mare diferență între mine și premierul italian: vorbește?, da, vorbește!; are câte cinci degete la o singură mână?, da, are!; iese îmbrăcat în public?, da, așa iese!; are început de chelie, precum are DoDu?, da\'!; dacă aparențele nu înșeală?; etc.! ... Acum, DoDule, ca să revenim la “texte”, te rog să mă lămurești de ce întreabă copiii, cei ce vin de ne sună pe la uși în timpul sărbătorilor de iarnă, dacă primim cu urâtul și nu ne întreabă de nu dorim să primim cu frumosul ( ...!?) și, în fine, să știi că sunt (puțin spus!) “confuzat” de faptul că nu respecți Constituția Canadei și amendamentele ce i-au fost aduse: de exemplu, la noi, Poșta Română – care acum e de vânzare la un loc cu CEC-ul; asta după ce am vândut Petromul și BCR-ul austriecilor (auzi tu, cui!) – nu permite deschiderea corespondenței. Prin urmare, ori, domnia ta ai “devoilat” conținutul intim al scenariului filmului meu, răpindu-mi posibilitatea de a discuta cu domnul Nicolaescu (eu știind că în Canada un amendament al Constituției canadienilor spune limpede că alogenii, care sunt puțin și mult mai excesiv de mulți decât ameridienii, nu au voie să pronunțe numele unui trib băștinaș sub nici o formă, altfel asumând toate rigorile consecutiv legal-constituționale, adică nu precum etniile minoritare de pe la noi, cu precădere una dintre cele care, deși prestează numericește în București în mai mult de trei sute de mii de bude – pe al doilea loc în lume după cel din capitala lor națională, statistic vorbind, după număr, că faptele sunt constatabile! –, ce încă-și dorește și vrea, peste asta, discriminare pozitivă, ca și cum nu ar fi în contra rațiunilor acceptat/impuse până și de UN, de alții, de mai mulți, și cam așa ceva!, ori nu mai știu ce să cred, zău așa! Altfel, ca să știi cum te respect eu, fiindcă-mi ești văr, te rog a nu mă-mbrânci-n contra Constituției ..., pentru ca mai apoi să-mi arăți, cu degetul, că Dunărea e obturată de un ceva “ca... ca” dâmbovițean, nu și de unul “bun, da\' peștan” - vorba Deltei Dunării: o papură murată și un somn dulce, noi când mai dăm contra-valutar? Presupunând că mă trezesc, mâine de dimineață, cu verii mei din USA la ușă, că îi poftesc în casă, iar ei îmi spun că nu le miroase-a bine, eu ce să fac? Am cămașă de scos de pe mine? Tricoul îl scot, treacă meargă, dar puloverul nu îl scot, pentru că la noi căldura e dată de o companie franțuzească. Ei, DoDule, DoDule, vezi tu, DoDule, lumea e așa cum e ea, nu spun că nu e bună, ci numai că e ambiguu canalizată. ... Revenind la scenariul cu pricina, dragă DoDule, domnul Niolaescu mi l-a aprobat. Drepturile de autor pentru regie, scenariu și rolul lui Staniolopol revin domniei sale, apoi filmul, fie că va fi sau nu premiat, va intra în patrimoniul național. Eu voi primi și voi intra în drepturile mele de autor de filme istorice atunci când formația Phoenix își va reînvia drepturile de autor pentru fundalul sonor al unui alt film pentru care domnul senator a încasat și urmează să mai încaseze drepturi de autor \"legitime\", restul fiind butaforie. În fine, că tot \"ne-au trecut toate sărbătorile\", să știi că eu îți doresc mai mulți ani decât îți poți tu închipui; că îți doresc să nu îți pară rău de tot de ceea ce ți-ai dorit; și, că tot am destui ani, îți mai dau și dintr-ai mei câțiva, de procopsală, că bani n-am! Să trăiești, să-mbătrânești și ca capra-n ... s-albești!