Dintr-o pagină de jurnal povestită de Arcibald

Spre deosebire de mine, căruia-i place să-și asume rolul de povestitor, lui Arcibald nu-i place să facă lucrul ăsta decât accidental. Cel mai mult îi place să se plimbe. Nu concepe viața fără o plimbare reconfortantă – chiar îmi reproșează că eu nu mă reconfortez. Îmi spune lucrul ăsta pe un ton amical, dar împregnat, de cele mai multe ori, de tristețe. În ultima vreme mi-a trimis un soi de semnale scrise: DOC. 1; DOC. 2; DOC. 3... până la DOC. 10. Am încercat să le deschid, dar nu mi-a mers. Am scris, la rândul meu: În DOC. 1 – îndocat 1; În DOC. 2 – îndocat 2; ș.a.m.d. Ultimul text al lui Arcibald pe care l-am putut citi, era povestea unei întâmplări petrecute la intrarea în parc (îi spune Parcul Municipal!). Arcibald spune că mai avea câțiva pași de făcut până să intre în parc, însă a stat ca să asiste la o scenă: un băiat de paișpe-cinșpe ani ținea o bicicletă de un corn și era complet uimit de invectivele și apostrofările pe care le primea din partea unei perechi de oameni care păreau să aibe vârsta părinților săi; apoi a apărut un polițist care a scris un “Proces verbal” pe care i l-a înmânat lui Arcibald. Cât timp a scris polițistul asta, ceilalți s-au evaporat ca din senin – inclusiv bicicleta copilului. Arcibald nu mi-a dat să citesc respectivul document. Mi-a spus doar că este ceva straniu cu acesta, în sensul că vizibilă și lizibilă nu este decât prima înscriere, anume: “Președintele”, după care nu mai urmează nimic. Rândul al doilea și al treilea uneori se văd, alteori nu. Rândul al doilea pare a fi scris “cu purici”, iar cel de-al treilea de parcă ar pluti într-o ceață. Rândul al doilea nu constă decât din: “pre-șed”, iar al treilea nu conține decât: “decât”. Dar, așa cum am spus, Arcibald nu m-a lăsat să mă confrunt cu realitatea spuselor sale legate de “Procesul verbal”. Mi-a spus doar că polițistul nu a așteptat semnătura lui “pentru conformitate”. Dacă stau să mă gândesc bine, cam tot ce spune, sau ce scrie Arcibald stă sub semnul probabilității, nu neapărat sub cel al probității. Eu îmi explic asta prin faptul că Arcibald nu are vocație plastică, adică nu știe să deseneze, nici prin cuvinte, nici cu creionul, nici cu gesturile. Cu alte cuvinte nu numai că e scump la vorbă, dar nici nu face risipă de mai știu eu ce. El trage direct la țintă. Pe tăcute. Este un ucigaș înnăscut. Presupun că ar putea să ucidă și toate albinele dintr-un stup, fără ca acestea să dea cel mai mic semn de împotrivire, deși ar fi vorba de viața lor, nu de altceva. A, revenind la această pagină de jurnal povestită de însuși Arcibald... spune el aici, într-o notă din final, că are evidența tuturor zilelor care merită să fie trăite, pe aceea a zilelor care fac rabat de la această caracteristică, dar și evidența zilelor pe care le mai are de trăit. Și tot el spune că se mai gândește, adică nu se grăbește să tragă o concluzie. Zice că ar fi o prostie să facă asta.