personal

I-am răspuns că o să fie bine. Că nu are de ce să-și facă griji. Să stea liniștită. Să se gândească la ceva frumos. De odinioară. Sau la orice i-ar face plăcere. Mi-a zâmbit. Sau am crezut că mi-a zâmbit. Așa aș fi vrut. Așa mi-ar fi plăcut. Egoist. Nu știam la ce se gândea cu adevărat. Dacă mai putea gândi. Dacă mai putea zâmbi. Dacă mai înțelegea. I-am răspuns la o întrebare pe care vroiam să o aud. Care nu a venit. Am vorbit fără să știu de ce. Fără sens. Că așa am sperat că o să-i fie mai bine. Că o să înțeleagă. M-a privit. În șoaptă adâncă mi-a spus pe nume. Pe numele întreg. Nu cum o făcea. Nu cu un alint. Alint era numai privirea. Mai limpede ca oricând. Mai plină de înțelesuri. De mângâiere. De dragoste. Chiar de dor. De dor trecut. De ce a fost. Până atunci. Pe mine mă interesa prezentul. Poate viitorul. Egoist. Aș fi vrut ca totul să mai fie. Să o luăm de la început. Cu tot ce a fost. Neschimbat. Nu mă interesa. Vroiam să mai fie. Să mai dureze. Și clipa de atunci să vină peste încă o viață. Și încă o viață. Nesfârșit. Neterminat.