Epsitola de la capitala

Nu cred ca l-am facut vreodata fericit,

Ceva crestea intr-una intre noi,

Cu toate astea, cred ca m-a iubit,

Dar n-am privit o clipa inapoi.

Prietenii ma-ntreaba: l-ai iubit?

Le jur ca nu stiu, nu mai stiu,

Dar daca da, de ce ne-am despartit?!

Daca-am iubit, oricum e prea tarziu.

Eram copii, un fel de joaca poate,

In cap aceiasi fluturi ne zburau,

Ceva totusi a reusit sa ne arate,

Ca aripi, astazi,sarmanii, nu mai au.

M-as bucura sa-l fi facut odata fericit,

Un lucru insa stiu cu siguranta,

Ca azi, chiar astazi, totul s-a sfarsit,

Si-atatea amintiri inclina o balanta.

Intr-o parte totul, in alta nimic,

Vom strange-n bocceluta ce-a ramas,

Am fost regina lui, acum abdic,

Plangand incetisor, sub voalul tras.

Ne-am daruit iertarea si ne-am impacat,

Am vrut sa-i dau iubirea inapoi,

Si-asa vitez cum e, a lacrimat,

De un ceva ce simteam amandoi...

N-a fost sa fie, vina nu-i aduc,

Va fi eroul ei, a fost eroul meu,

Mi-a fost razboinic si haiduc,

Sa-l ocroteasca bunul Dumnezeu.

S-a incheiat un basm, se inchide o carte,

A fost frumos, uratul s-a topit!

Si ne-ntrebam, probabil, fiecare-n parte:

Dar oare totusi m-a iubit?

E vremea alte basme sa se scrie,

Si din greseli invatam sa iubim,

O despartire nu-i o tragedie,

Chiar daca-i tragic ce simtim.

Un barbat,o femeie, plang separat,

In urma lasa ani si din suflet o parte,

Nici unul nu e totusi vinovat,

Ca n-a durat cum au jurat: pana la moarte...

(Dedicata, cu profunda apreciere si recunostinta, celui care din adolescenta si pana astazi, 20 septembrie 2002, mi-a fost

partener credincios de calatorie...prin viata)