poem cu numai

poem cu numai



mi-a lăsat numai papucii albi de clinică
purtați printre toți copiii pe care i-a reanimat
mai puțin pe al său.

cu părul vâlvoi și semne însprâncenate
se tem numai scrisorile nedeschise și oamenii ascunși în cuvinte
de arătarea ce sunt.

șed de-mi cad hainele în cap, mă scrijelesc condeie peste obraz
colile mă pocnesc în creștet cu litere trufașe
numai pompoase.

numai icoanele cu ei nu cad.

să fie de drum aici sau acolo, să fie numai de mers
de dus sau de venit, să fie papucii albi
când ai să-i lași să te umble
de purtare să-ți fie.

doi trepăduși se învârt pe lângă spațiul din care
nici nu vreau să mă ridic
mi-am reconsolidat rădăcinile în prag
nici vecinii cioplitori nu-mi mai pot răni prezența lovind în trunchi
numai cu topori.

se spune că într-o casă vraiște e și suflarea zăludă și căutătura
însă eu îmi cresc gândurile de lemn prin acoperișul blocului construit de bunicul paul
către nefinit.

așa stau pe prag și mă legăn
așa iau păpucii la tălpuit.