la zdrobit de poeme

punctul se pune pe i și la capăt de rând și până perforează hârtia așa se pune de apăsat, așa doresc eu să-l însemn, puțină lume știe asta, stranie meserie mai am, cred unii, în timp ce mie mi se pare minunată, în fiecare zi măsor texte cu șublerul, să-mi iasă la fix cuvintele și semnele sunt ca o fabrică, sunt de fapt o fabrică și nici nu pot să trăiesc fără a le pune zilnic pe hârtie o fac bine, cine n-ar face-o, îmi exersez mâna deja de ani numai cu mine n-am aplicat acest tratament de șablonare de aceea în ultimul timp, în dezlănțuirea lor, mi s-au urcat la cap, mi s-au cățărat pe trup ca pânzele de iederă, m-au îmbrăcat de sus până jos m-au maltratat în timp ce scriam cu ochii închiși unul după altul fatidice poemele de iubire ieri, însă, m-au strâns atât de tare între rădăcinile lor noduroase încât era să pierd lumea aceasta ieri am luat foarfeca și am început să mi le desprind de pe trup am luat ciocanul, le-am zdrobit, am luat satârul, le-am fărâmițat am tăiat și din inimă cu ocazia aceasta, că tot umblam cu ea ieșită din piept am tocat poemele, le-am călcat în picioare, le-am făcut una cu pământul și mi-am pus inima la loc, după ce am cioplit din ea atât cât să fie ceva mai mică decât era inițial știu, o să rămân cu cicatrici urâte și ce contează când am scăpat de poeziile de iubire care mă făceau să dârdâi și-mi țineau de frig, nu de cald în tot timpul acesta arătam exagerat de ciudat atât de bizar arătam, încât nici nu mai semănam cu mine o să pun punctul pe i și n-am să mai scriu nimic pe tema asta cel puțin o vreme, nimic, nici măcar un vers sau un semn se pare că acum a venit acea vreme în care fabrica pur și simplu se închide și-n care vreme mă voi încălzi doar la foc de proză