poveste despre un tânjit de adevăr

Imediat ce ne-am întors acasă, ele au fost târâte și aruncate în închisoare. Ni s-au gâtuit vocile, după aceea. Peste orașele noastre s-a întins, ca o molimă, tăcerea. Copiii nu m-au mai îmbrățișat niciodată! - Nu! Copiii nu s-au mai agățat de umerii mei, gata-gata să mă doboare, în plină stradă, doar să-mi ajungă la obrazul pe care tânjeau să-l sărute! - Nu erau! Nu mi-au mai strigat pe nume și nu mi-au mai umplut pieptul cu nimic. - Nu erau iude! La început le-am așteptat o lună întreagă și n-au venit! Un an! Și totuși, nu! Doi! Trei-patru să fi fost la rând și nimeni n-a mai mișcat nimic. Niciunde! Și cine dracu` să mai fi știut ceva de ele? Mai inaccesibile și mai Alcatraz decât în cărți. Așa-mi trebuie! Pe muțește se plânge sec. Cu tresărire de piept și fără zgomot. Pare aiurea. Dar e de două ori mai cumplit. În al cincilea an s-a dat dezlegare la blesteme și grațieri prin închisori. Ele au tăbărât brusc peste mine. În plină stradă. De umerii mei, gata-gata să mă doboare, s-au agățat. - Da! Să ajungă la obrazul meu, cu paloarea la care tânjeau. Să-l plesnească! - Da, ele erau! Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat în anii trecuți și trupurile noastre ar fi trebuit să fie croite din material de neființă. - Da, ele erau crude! Copiii nu mai sunt copii! Tăcerea s-a rispit, pe undeva. Dar așa-mi trebuie! Prea mult am tânjit să se întoarcă la mine, în toți acești ani, închise, crude sau oricum ar fi. Acum mă doboară de pe picioare, plesnindu-mi obrajii sau creștetul. Ele, răspunsurile!