Poezii

Ploua cu îngeri peste noi Și moartea ne bătea la geam Din marea\'ntunecată de noroi La luminișuri însorite tot visam. De-atunci trecură deja zeci de ani De neîncredere și ură Am fost cu

Sunt umbra unui vis Și visul unei umbre Pe care timpul l-a ucis Cu clipele lui sumbre.

Suntem muritorii de rând ai planetei Spre zorii unui nou orizont alergând. Pământu-i tot mai mic și mai scund Și noi tot mai mulți, popor nesătul și flămând. Zeii au murit și ei dedemult Nu ne

S-au dus frate cocorii Și tu ai plecat Acolo unde merg toți muritorii, Spre cerul uitat. Nu mai privi înapoi Din tot ce viața a fost Totul e sbucium și chin fără rost, Nimic nu ramâne din

Bătrânii zei cu scuturi ruginite Sunt morți Prin veacuri ce-au trecut pustii Și au pierdut atâtea sorți Vise, spaime și orori cumplite... Bătrânii zei sunt morți... Prin veacuri totuși

mi\'e dor de tine cuvinte la marginea lumii si nici mortea nu\'si poate spala mainile in cenusa pasarii fermecate mereu o noua dimineata in vesnica moarte a vremii anotimpuri din

ploua cu lacrimi din cerul prea trist durerea de suflet ne strange si mergem nainte zambind pesimist cu lacrimi de sange... aprig se striga in piete ciocoii mai noi si mai vechi se

târziu ne aducem aminte de noi însine frunzele care cad cuminte nu ne mai spun nimic o nu muri libertate o nu te sinucide ca te`am ucis noi precum florile scuturate nimic nu se

mi`e dor uneori de Nichita de cuvinte inainte ca ele sa fie ceea ce sunt mi`e dor de caii planetei de frunze sburind de altfel de seri de dimineti diferite... mi`e dor

un abur in raza luminii, o umbra in ceata, o noi pelerinii mereu prea multe vrem de la viata cui nu i`ar place ca totul sa fie un vis nu frumos ci numai placut o dar cu totii`am ucis