Spune-mi de cate ori privesti cerul instelat de deasupra ta, ca sa-ti spun de cate ori privesti in interiorul tau!

Auzind prima oara aceasta zicala, sa-i spun asa, mi s-a parut aberanta comparatia cer-suflet. Mai apoi insa, intrigata de insensibilitatea mea, am scris zicala pe o foaie si am inceput sa rumeg un pic cuvintele, sa le masez usor cu mintea cautand pe undeva raspunsul pe care il cautam. Intai am gandit ca un poet, sesizand faptul ca cerul instelat este clar, pur, etern, incoronat de stele. Am atasat mai apoi aceste epitete sufletului. Se potriveau, dar parca tot nu era destul! Am gandit mai apoi pragmatic, ca orice om preocupat de problemele vietii de zi cu zi, om care consulta cerul eventual spre a vedea daca e innorat sau e soare! Eram din nou pe puntea gresita deoarece in aceasta situatie rezultatul era unul sumbru si irational : omul obisnuit a uitat de sufletul sau, sau a uitat de latura sa spirituala. Iar acum am sa incep sa ma contrazic. Poate ca totusi este adevarat ca cerul este un fel de oglinda a sufletului, o oglinda imensa in care se reda mantaua spirituala a fiecaruia dintre noi. Omul modern ezita de multe ori a-si privi sufletul, ascultand zi de zi glasul ratiunii si actionand in directia dictata de aceasta, fiindu-i teama ca ascultandu-si sufletul ar putea deveni mai vulnerabil sau mai slab. De obicei sub cerul instelat se intalnesc persoane mai mult sau mai putin sensibile, persoane care in acel moment traiesc ceva intens, ceva aparte sau care au parte de un eveniment mai mult sau mai putin obisnuit. Imi curg acum nenumarate exemple prin minte, confirmandu-mi cele spuse. Un prim exemplu ar fi acela al indragostitilor care se plimba noaptea pe o alee, sarutandu-se, imbratisandu-se sub bolta cereasca. Mai apoi se aseaza pe o banca spre a incerca sa surprinda numarul astrilor. Probabil ca cei doi privesc cerul doar pentru ca e o idee romantica, dar stand asa, in tacere, unul langa altul, e inevitabil sa nu se gandeasca la suflet, la sentimente, la emotii, inclusiv la sufletul celui de langa, incercand ca prin stele sa il dezbrace de carcasa lumeasca si sa-l atraga spre paradisul sufletesc unde exista doar lumina, pace si multa iubire. Privind cerul, cei doi indragostiti, pierduti in parfumul dragostei uita intradevar de lumescul ce ii inconjoara, uita de egoism, de nedreptate, de inselaciune, de minciuni, crezand doar in spiritul iubirii si creand un preasfintit altar imaginatiei. Eu una privesc iubirea ca pe ceva dumnezeiesc, ca pe o sansa de a-mi exploata sufletul, ca pe un tratament impotriva goliciunii interiorului, ca pe o dovada ca exist. Deci cred ca mi-am lamurit problema paralelismului cer-iubire. Al doilea lucru care imi vine in minte e cazul celor fara un acoperis deasupra capului, care privesc cerul in tacere, ca si cum contopindu-se cu acesta s-ar simti protejati de acoperisul unui lacas spiritual, un fel de casa imaginara ce te fereste de tot ce nu este just in viata. Poate ca motive pentru a privi voluntar sau involuntar cerul exisa! Poate ca este o cautare a divinitatii, poate ca e o rascolire a mintii dupa raspunsuri inexistente sau poate ca e doar o trista rugaciune in zadar. Nu cunosc sentimentele cersetorilor sau a oamenilor strazii dar cred ca acestia cauta in astrii un sentiment de protectie, transformand cerul intr-un fel de oracol al nedreptatii, al grotescului si gasind tot in acesta doar raspunsul algoritmului vietii. De aici extrag ideea existentei unei legaturi intre cer si cautare. Un alt personaj care poate privi spre cer e ganditorul. Melancolic si intr-o permanenta cautare de un CEVA inca neaflat si nedescoperit, agitat si intotdeauna neimplinit, insetat de raspunsuri la intrebari despre viata si lume, el consulta cerul implorand parca o faramitura de intelepciune care ar putea satisface demonul cautarii de mister. Cerul este unica speranta a acestui flamand si profund ganditor, care isi pune in astrii toata speranta spre a nu fi nevoit sa cedeze in fata demonilor dupa exemplul faustian. Concluzia? Cerul poate fi raspunsul.