O poezie a cotidianului

O poezie a cotidianului, în care coexistă prezentul alături de trecut, cu detalii-amintiri dintr-o copilărie îndepărtată, scrie Dana Catona (povești mici, Tracus Arte, 2014), volumul fiind a treia carte de poezie a autoarei, după iepurele de martie (București: Editura Leda, 2008), volum câștigător al concursului de debut literar Unicredit, ales în urma jurizării de către criticii literari Liviu Papadima și Paul Cernat și după prințesa portocalie, volum apărut la Brumar în 2011. Ilustrațiile originale ale copertelor sunt realizate de autoare, care este absolventă a Academiei de Arte Vizuale, la Cluj-Napoca, în prezent fiind lector la Facultatea de Arte și Design a Universității de Vest din Timișoara.
Poemele Danei Catona sunt fragmente dintr-un jurnal-poem fără sfârșit, discursul ei confesiv se continuă dintr-un volum în celălalt; în primele două volume de poezii există câte un personaj-cheie, un simbol în jurul căruia se conturează discursul poetic, iepurele de martie și prințesa portocalie. În ambele volume, poemele par să redescopere inocența din copilărie, în care sentimentele din trecut sunt aduse dureros și nostalgic în prezentul maturității.
Discursul poetic este fragmentat, lipsesc metaforele în favoarea descrierilor, poeziilor-pastel, sugerând suferința, dar și rezistența unui suflet împietrit de durere; solemn dar scurt, pare de multe ori o confesiune adresată unui prieten:
,,poveștile vechi și triste/sunt acoperite de un lințoliu/o materie mată le acoperă miezul/transformându-le într-o rocă dură și nobilă/care se lovește de aerul din jur/asemeni unui zmeu împietrit colorat dus de vânt/tot mai înalt” (poveștile triste)
Dacă în volumul de debut, poemele sunt scrise sub forma unor file de jurnal, neavând titlu, în cel de-al doilea volum al Danei Catona, poemele par niște fotografii, zilele sunt schițate într-un jurnal-poem, în care sunt amestecate întâmplări trecute cu gânduri și cu peisaje din prezent:
,,plaja cu nisipul foarte fierbinte/mă împiedică să fac vreun pas/îmi fărâmițez gândurile până în locul/în care liniștea se amestecă cu apa/acolo unde e teza de la matematică/și zgarda câinelui gimi/abandonată// proaspătă pe masă/o farfurie cu tocană de cartofi/gătită de bunica/și chiar ea/fluturându-și halatul la ieșirea din cameră/lovind tocul ușii cu pânza albastră// s-a înserat și nisipul e răcoros/mă ridic/și fac câțiva pași/cu tălpile ascunse/în nisipul umed” (memo)
Fericirea unor momente, detalii banale din viața cotidiană, sugerează o liniște sufletească pe care nu o prețuiești, decât în momentul în care ai pierdut-o, într-un poem fără titlu din volumul de debut:
,,Fericirea e să îți bei cafeaua de dimineață/și soarele să îți bată pe dunga ceștii, /molcom și perpendicular/iar tu să fii/îmbrăcat în pielea ta//Ghivecele de flori să stea aliniate și mulțumite/În ele/Să îți plimbi degetele peste linia ceștii/și soarele să se strecoare/printre degete/Iar tu să nu simți nici un regret”
Autenticitatea discursului poetic este accentuată prin confesiunile revelate de jurnalul-poem, în care se conturează o lume aflată în căutarea identității, discursul fiind o rememorare a locurilor și a întâmplărilor din copilărie sub forma unor schițe sau desene ale vieții, căutarea fiind obsesivă, ca în poemul intitulat ,,Johanna”:
,,nu îmi găsesc prietena din copilărie/am căutat cu google numele ei//am încercat mai multe variante/cu j în loc de i cu doi de n/am încercat chiar și cu un h după prima literă/a numelui ei vechi de familie//îmi amintesc că mi-a lipit o gumă de mestecat pe cap/am scos-o foarte greu/de fapt părinții mi-au tăiat părul cu tot cu guma de mestecat//locuia pe o stradă îngustă și umbroasă/unde tramvaiele uruie alături de zidurile din mortar crăpat//odată mama ei a spus/firesc ar fi ca noi să trăim și acum în timișoara aia veche/poate că totuși o să reușesc cu google/tastând numele firmei gumei de mestecat”.
Poemele ultimului volum al autoarei par texte narative încă din titlul ,,povești mici”, fiind un jurnal alcătuit din notații scurte, pline de sensibilitate, iar fiecare poem este centrat pe un obiect-simbol, un peisaj sau un sentiment care conturează o viață din amintiri, totul fiind un amestec de tristețe și durere provocate de retrăirea lor.
,,o nouă dimineață/în care granulele de polen/se lipesc de mâna mea inertă/granule colorate/galbene/sclipitoare/mă amețesc în mirosul lor/deși/nu e nimic/în afară de multă durere”(dolor)
Sentimentul de suferință provine dintr-o conștientizare permanentă a trecerii ireversibile a timpului și dintr-o proiectare în prezent, cu nostalgie, a acelor momente speciale din trecut, pentru a le memora pentru o clipă, poate pentru a nu fi acoperite de acel ,,lințoliu” al uitării.
,,mi-e dor de felul în care mestecai/pâinea prăjită/de felul în care dintr-o săritură/ treceai peste toate treptele/și noi te vedeam apoi/atunci când se deschideau/ușile liftului/brusc” (ușile liftului)
,,581 de pași/mă despart/de mormântul/tatălui/meu” (581)
,, mi-ești ca un braț/atârnând inert și totuși legănat/sau ca o parte din suprafața/bătută de soare a/chipului meu întors spre umbră/mi-aș dori să vină drumarii/să își întindă/ gălețile cu vopsea/să deseneze clare linii de/demarcație/timp în care ți-aș putea șopti răspicat/tu/și/eu” (tu și eu)
Poemele Danei Catona, o asociere inedită de poezie și pictură, oscilează între umbră, lumină, schiță și pete de culoare, sunt de cele mai multe ori exclamații de sensibilitate în fața trecerii timpului, în care autoarea pare că vrea să ne convingă că un spectacol al vieții se face din gesturi mici.
O trecere de la un peisaj la celălalt, o privire aruncată dincolo de fereastră, de la o întâmplare banală a vieții urmărite în cele mai mici detalii, scene, pare a fi poezia Danei Catona, volumele ei conturând o lume aflată în căutarea veșnică a identității, prin care sufletul reușește să se îndepărteze, în timp și în spațiu, de sursa durerii din trecut.
(Recenzie apărută în revista Contemporanul nr.5, mai 2015)