George Stănciulescu – autenticism amar și cotidienism simpatic.

George Stănciulescu scrie o poezie a banalului cotidian dar mai sentimentală, fară cinismul optzeciștilor, mai amară chiar și mai tragică, discretă, doza ei de imaginație fiind mai degrabă redusă la o stare onirică, opusă cotidianului nud. Revendicarea de la modelul optzecist nu este totală, poetul se caută, are o vibrație originală în glas, refuză să se despartă total de aripile melancoliei eminesciene, romantice. Nașterea fetiței sale transformă adolescentul « întârziat » în pater familias responsabil și copleșit de emoție, care îl poartă departe.
Înșiruiri de zile banale, prozaice, între savuros și autoironie duc la un amestec de-a dreptul simpatic, uman, aceste poeme fiind « vocea autentică » a unui poet talentat pe drumul căutărilor și trăirilor acute, în vârtejul existenței auctoriale si de zi cu zi :
seara m-am înscris într-un partid pentru șase beri
ajuns acasă am dat drumul la radio și am citit
un poem cu sconcși de lowell
am plîns vreo zece secunde
am râs cam tot atâta
și nimic nu era adevărat
doar prosteala ce-mi era cumva de folos.
Cuplul înstrăinat ori gata să explodeze, confuzia între a se simți uneori prizonier, lipsa de claritate a acestui < drum spre și prin casă > , cadrul societal scrutat printr-o lupă amară nu cad în biografism mizerabilist și coexistă pașnic, în paginile acestui volum. Formula poetică este adesea onorabilă, proaspată și bine primită de cititorii autorului, foarte apreciat pe pagina sa Facebook, unde s-a hotarât cu greu, din timiditate, să semneze cu numele său real. Atuul acestui poet ar fi o anumită inocență, o puritate « distantă » , un fel de baraj impus în fața unei « lumi dezlănțuite » .
Diverse filoane, pe drumul tentațiilor, evadărilor de tot felul se lasă percepute, poetul este pe drumul unei limpeziri personale, poziționându-se, puțin pierdut, pe traiectorii și intersecții diverse, între modernismul interbelic, biografism optzecism … Este intersecția care duce la acel « drum » numai al său și aceste cautări ori experimente sunt distincte, traversând dezinvolt acest volum .

Volumul se citește uneori cu emoție și tensiune, cu simțurile acaparate de o senzualitate virilă asumată, care emană din carte. Acest poem merită citat, căci justifică titlul volumului, conține și anunță tot potențialul prezent și cel care îi va urma, fiindcă acest poet, dezinteresat, nezgomotos are o consistență poetică de bun augur :
REGELE BUTELIILOR GOALE

spălasem vasele
se terminase butelia
nu mai aveam bani de alta
fumam
cred că eram și puțin supărat
am luat un creion
și am scris pe o bucată de carton gânduri
fără sa le dau vreun titlu
doar le- am numerotat...
1- pe la paișpe ani mă gândeam să devin poet
stai cuminte îmi zicea mama
nu vezi
poeții au salariu prost
unii înnebunesc și mor tineri
fă- te și tu medic sau altceva
nu știu inginer
meserii serioase băi băiatule
mama nu era nici medic
nici măcar inginer
când eu mă sfătuiam cu fluturii...
2- acuma
poate ai și tu dreptate
mi- e greu să zic
însă prea- ți bei mințile
prea ești sentimental
femeia nu- și dorește fără motiv
sămânță de scandal...
3- nu pot să gândesc dintr- odată
mai întâi mă așez în echilibru
dezamorsez viiturile
cumpăr o carte
spun o minciună și tac...
4- martie nud
viața ca o parabolă
opt rânduri de adolescență
vorbește ploaia
un creion chimic
și- atât...
5- mintea hăituită obosise
se opri
duse mâinile la ceafă
și sictirită
strigă
mă predau
cât costă impozitul pentru prostie...
6- eram in bucătărie
se terminase și butelia
n- aveam bani de alta
afară icneau pocnituri de materie
nu băusem nimic
nu stiu dacă eram lucid
sau în transă
cred că- mi număram
bătăile inimii
cumpărasem o pâine neagră
și mi- a venit o idee
cum dracu mai traiesc în halul ăsta
hrănit cu pietrele din prăjitura
vieții

Cartea sa este o mărturisire adolescentină a unui îndrăgostit de poezie, care adoră scrisul si citeste în draci. Rime peste rime la începuturi, apoi lecturile la îndemână- Nichita Stănescu, Mihai Eminescu,Sorescu, Păunescu, Blandiana, Cărtărescu, Mușina … dar și Prévert, Neruda etc .. .sunt câțiva dintre ”iubiții” săi literari. La un moment dat, a divorțat de poezie, s-a lăsat de scris, tumultul vieții fiind mult mai intens decât cel al imaginarului. Deci această pauză explică uneori anumite pasaje de limbaj mai inadecvat, dar se simte această redescoperire a apetitului pentru poezie, multă poezie.
A recuperat manscrise mai vechi, le-a prelucrat, le-a redistribuit în suflet, le-a readus la viață, deși a « scalpat » multe din manuscrisele vechi .
O anumită stereotopie este normală, în fond temele poeziei sunt aceleași de când lumea : diverse dezamăgiri ori fericiri în dragoste, obsesii pentru femeia care l-a făcut să sufere, ori l-a facut fericit, solitudinea sociala, o viață ”la datorie”, în « normalitate » , fără de care se ajunge la marginalizare :
PACT

n-am reușit să adorm
fiindcă nu m-a lăsat Neruda
am un pact cu neruda
îl citesc numai după miezul nopții
mă încalț în pantofi cu toc
o femeie știe sensul doar ea
în singurătatea trecerii clandestine
la etajul doi există viața
strecurată pe reverul hainei
dă-i tu primul cu zarul
eu am intrat în postul crăciunului
dincolo de ziduri
scâncește foamea
îmbatrânită de
riduri



Poetul desfașoară un fir narativ (nu spun liric pentru că George Stănciulescu scrie o poezie din secvențe filmice care înlănțuie o spovedanie crudă, sinceră și autentică, practică o poetică a adevărului, a emoției, a speranței, un cuvânt- punte firească către lume, cu luciditate. Imagini ale lucrurilor si gesturilor mărunte de zi cu zi trezesc interesul, povestea sa este numai a lui. Poemele despre părinți dezvăluie unele aluzii profunde, răspunsuri și ne-răspunsuri, care clocotesc în adâncimile sufletului, ce mi se par demne de semnalat :
POEM DE PÃRINÞI

mama purta brațe lungi pentru legănat
tata avea barbă aspră indiferentă și
nu iubea iernile, eu iubeam iernile
fiindcă numai așa mă puteam mira de amândoi
găsindu-i împreună rușinați
(deși se cunoșteau de mult)
el mai cioplind într- un lemn
ea ascultând atent cu inima o piatră
de parcă ar fi aflat un mare secret
nu știu dacă lemnul și piatra sunt rude
nici mama cu tata nu erau rude
probabil se obișnuiseră așa unul cu
celălalt
el cu un lemn al lui
ea cu o piatră atentă
își mai aminteau ciudat de cuvinte
mama chiar le îndrăgea
tatei nu i-au plăcut însă niciodată
îmi spunea
că oamenii cu barbă trebuie să vorbească puțin
abia mai târziu am înțeles filozofia lui
despre viață mult prea târziu
când lemnul a tăcut în mod firesc
cu mine ascultând absent o piatră

Biografismul este dus la extrem, uneori taie în carne vie, ironia e fină, atenuează drama :
(…) la telefon mi-a zis că și-ar da viața pentru mine
am ascultat-o emoționat
deși nu doream să dea cineva ortu’ popii pentru mine
mai ales ea
și am crezut-o așa cum o credeam pe maică-mea
toată dragostea mea rezistentă antrenată
era acolo pe fir

Memoria decantează experiența de viață a eului liric, o redă prin sclipiri revelatorii dincolo de o cronologie concretă, suntem în generalul-uman, autorul, ca mulți alții din generația sa, ne pune față în față cu mizeriile de tot felul, sexuale, sentimentale, materiale, cu amorul pierdut ori regăsit, se reinventează prin exorcismul cuvintelor așternute pe o coală de hârtie care suportă totul :
J’AIME LES GENS

încă un bob de grâu ucis de o pasăre
am exersat de-atâtea ori
cum să ridic privirea din pământ
mai ales în învălmășeala orașelor
unde sute de croncănituri tresaltă
din piepturi
Aspectul de pseudo-jurnal este asumat, complex, corespunde unei necesități de autoterapie a cutremurelor ce-l frământă. Pericolul de ocolit este de a cădea într-un fel de mesaj prea diluat, prozaic pâna la exagerare .
Deocamdată, semnele unei treceri spre „altceva" au apărut, se întrevăd, poetul este în faza unei « consolidari » care se desenează în forță, impresionantă, viitorul este en marche …
Obs: A apărut, la Editura SINGUR,2015 în Colecția SCRISUL DE AZI. Coperta 1 a fost realizată de Camelia Iuliana RADU.

Angela Nache Mamier
Scriitor român – Franța