Vitalitatea poeziei insurgentă, neîncorsetată, fără floricele, revelatoare de feminism

În volumul “Poeme înainte și după Claudiu”, Ioana Bogdan scrie în fapt un singur și lung poem care concentrează inteligent o revoltă concretizată liric, autentică. Scriitura este nouă, proaspătă, iar poeta are o uimitoare siguranță din punct de vedere estetic.

De la bun început autoarea optează pentru o poezie epică, dramatică (care subînțelege tragedia, ca și comedia), prozaică, la frontiera cea mai fragilă cu putință între genurile literare.
“… am mâncat trei mandarine, un măr
am aprins o țigară, am stins-o,
12 ore am uitat
că sunt măritată.” (“Eu, frumoasă”)
Cuvântul “poezie”, în sensul clasic al cuvântului, e resimțit prea restrictiv ca loc oferit expresiei sentimentelor :
“Când m-am întors din timbilding
am vrut să divorțez,
mi-am făcut bagajele,
m-am dus la mama,
mi-am luat cu mine trei rochii, trei perechi de cizme,
cutia cu bijuterii,
icoanele, Biblia, pijamalele, ondulatorul,
bluzele, fustele,
eșarfele, gențile, pantofii, papucii,
casetofonul, CD-urile,
ciorapii, agrafele, ațele, mixerul,
fierul de călcat, tăvile de cozonac,
o farfurie cu flori...” (“Eu, frumoasă”)

Cadrul familial ori societal, cotidianul ori biografia pătrund în poezie cu naturalețe și autoironie. Suntem departe de lira lui Apollo care calmează. Poeta introduce, dezinvoltă, ceea ce este sălbatic, dezordonat, conflict dureros, noutate tematică:
“Bărbatul meu a plecat
cu o gagică la Pitești
în interes de serviciu.
Am așteptat deasupra ciorbei cu nările rotunjite,
s-a făcut zece și atunci
am plâns.” (“Eu, frumoasă”)
Dominanta este Eul poetic, orientată spre destinatarul-lector a cărui conștiință trebuie busculată, ca în poemul “Maimuțe”:
“Pe vremea bunică-mii maimuțele erau altfel,
mergeau la restaurant în doi, se plimbau în Cișmigiu,
făceau copii, îmbătrâneau”.
Poezie în impasul vieții, care se opune retorismului ieftin, experimentează, persiflează, mizează pe forța sugestivă a unei arte libere, fără corset.
Spontaneitatea dicteului ne aruncă într-o nonșalanță teribilistă, adolescentină :
“Sunt femeia
care iese de la Cora,
intră în Plazza,
își cumpără o rochie,
castraveți de import,
iese din Plazza, pleacă la tribunal,
la ora 8 fix divorțează
și se îndrăgostește
de un bărbat pe nume
Claudiu”. (“A spus”)

***************
“Însă vouă vă spun feriți-vă
bărbații când trec eu,
s-ar putea să-i ispitesc cu o cruce
pe care s-o ducem împreună
până la sfârșitul vieții.“ (“Maimuțe”)

Biografismul servește în acest caz scriiturii revoltei cu valențe amare, generate de un acut sentiment de solitudine.
“Ce să fie,
taică-tău zburdă de când i-au mărit ăștia pensia,
o avea vreo gagică,
nu-și dă seama cât e
de penibil,
dar tu mai rabdă,
fii femeie măritată, poartă tocuri, respectă
ora mesei.
*
Dacă stau bine și mă gândesc sunt încă frumoasă,
nu mi-am văzut niciodată piciorul din profil,
l-au văzut alții, au suspinat,
s-au dus dracului.
*
Semăn din ce în ce mai mult cu tata,
acum, de când are cincișpe milioane pensia
și Paul spune să nu mai scriu atât despre el.
Îi răspund că e ca și cum n-aș mai
respira.“ (“Eu, frumoasă”)

De la un capăt la altul al poemelor, sufletul oscilează între bucurie și tristețe, iar durerea sufletească e mai grea ca suferința trupului. “Disperarea este o sinucidere a inimii”, spunea J. P. Richter. Suntem în cazul unei hipersensibilități mascate, care resimte violența pierderii paradisului, o melancolie voalată, un veritabil spleen sunt suporturile acestei poezii angoasate, existențiale.
Poezia Ioanei Bogdan este ancorată în viața comună, exprimă condiția umană dintr-un unghi înalt de sinceritate, căci bărbatul cristalizează în prima parte a volumului (“Poeme î. d. Claudiu”) emoții, repulsii, neliniști și mister.
Femeia este mai mult victimă, fără a cădea în bovarism ieftin, este o poezie a unei indignări profunde, poartă un mesaj brutal în cuvinte-valize, nesupuse din punct de vedere lexical (“plm”, “gagică” etc...).

În a doua parte a volumului (“Poeme d. Claudiu”), dragostea utopică, idealul masculin sunt încarnate de personajul Claudiu, într-un minunat poem scris dintr-o respirație orgasmică.
“Cei care divorțează sunt niște criminali.
Pe urmă mergi fără un picior, dar piciorul pare că este,
fără o mână, dar mâna pare că este,
fără dinți, dar dinții par că sunt.
Și cum să mai mângâi, să mai mergi drept…”, anunță autoarea încă din prima parte a volumului (“Maimuțe”), pentru ca, în
“Poem simplu, fără floricele, pentru Claudiu”, (din a doua parte), să scrie:
“Claudiu tace,
pentru că în el cântă niște păsări”.
Poeta combate plictisul, le mal de vivre și ridică revolta, foamea sălbatică de viață la rangul de poezie. Felix Nicolau o caracteriza deja drept o poezie “état d'âme” (vol. “Anumite femei” - Premiul pentru Poezie la Concursul de manuscrise al USR).
Spectacolul vieții cotidiene este surprins en finesse, sub o lupă neoromantică, plimbată în toate sensurile, când spre cer, când spre pământ, poeta invită la robinsonade pe numeroasele insule ale tăcerii și ne dezvăluie, printre cuvinte, intuițiile sale revelatoare:
“Visez la pădurile în care vom fugi cu copilul ascuns în pântec.
Se va naște, va doborî
copacii să dea de civilizație.
Dar noi nu ne vom întoarce niciodată.
Prea crud, nu vom putea să-i spunem
adevărul.” (“Nimic nu e poezie”)

Un parcurs poetic original, puternic, proaspăt, care ține piept cu însuflețire “marionetelor, maimuțelor apatice”, o luptă artistică cu resurse însuflețite care flutură ca un S.O.S. banderolele însângerate ale indignării.