tablouri și statui

Dintre capodoperele Ermitajului, ne permitem în acest material a alege un fragment din vastul suport expozițional, descriind maeștrii picturii și sculpturii franceze din secolele 17-18, ca și cum am fi fost teleportați în această zonă expozițională unde se află creațiile.
Înainte de secolul 17, artiștii plasticieni francezi au abordat aproape exclusiv teme religioase. Pe simezele Ermitajului, se regăsesc frații Le Nain, Antoine, Louis și Mathieu. Ei au fost primii care au pictat viața reală a Franței și locuitorilor ei. Tabloul „Vizită la bunica” reprezintă una dintre capodoperele lor. E o expunere profundă și complexă. O țărancă în vârstă are în vizită pe fiica ei cu nepoții. Imaginea e aceea a celor trei etape ale vieții: copilăria, maturitatea și bătrânețea. Cuprinderea lor într-un cerc sugerează ideea centrală a tabloului: viața perpetuă.
Minunata Minerva a lui Simon Vouet amintește de monumentalele pânze ce împodobeau palatele regale și nobiliare ale Franței. Se presupune că sub chipul zeiței înțelepciunii, Minerva, Vouet a pictat-o pe Anna de Austria, mama lui Ludovic al XIV-lea. Chipul ei din tabloul aflat aici ne amintește de privirea și zâmbetul Giocondei lui Da Vinci.
Titlul de prim pictor al curții regale îl avea Charles Le Brun. Tema din „Dedal și Icar” a luat-o din „Metamorfozele” poetului latin Ovidiu. Pictorul surprinde în tablou clipa fericită când Dedal îi pune fiului său aripile, din pene sudate cu ceară, pentru a scăpa din labirint. Trupul puternic al tânărului pare a se desprinde de pământ, ca o eliberare de complexul anteic, spre a se avânta spre cer.
Tot mai frecvent, în prim planul artei de curte a Franței apare regele Ludovic al XIV. Pictorul Adam-France Van der Meilen închipuie pe pânză alipirea Besançon-ului la Franța. Orașul, corturile și câmpurile de bătălie sunt reprezentate mult în fundalul peisajului. În planul întâi, degajat de ceilalți și deasupra tuturor e redată figura Regelui Soare, călare pe un cal alb. Însăși cotidianul Curții regale devine subiect de pictură, într-un tablou ce înfățișează deplasarea regelui într-o caleașcă trasă de mulți cai și mulți însoțitori. Totul e înconjurat de un asemenea lux, încât o simplă ieșire e transformată într-ul ritual solemn.
În Ermitaj se află o întreagă galerie de portrete din Franța secolului 17. Pierre Mignard, cu „Portretul lui Colbert”, prim ministru al lui Ludovic al XIV-lea. Joseph Vivien, cu „Portretul lui Jules Hardouin-Mansart”, celebrul constructor al palatului de la Versailles. Binecunoscutul „Autoportret” al lui Jean Daret, pictat de acesta la 21 de ani.
Pictorul Claude Lorrain s-a consacrat doar pictării de peisaje. Din penelul său ni se dezvăluie un sensibil gânditor și poet al naturii. Semnificativ e „Peisaj cu Apollo și Sibylla din Cumae”, inspirat dintr-un episod al Metamorfozelor lui Ovidiu. Zeul Apollo, amorezat de Sibylla, se oferă să-i îndeplinească orice dorință. Luând un pumn de nisip, ea cere să i se dăruiască atâția ani câte bobițe de nisip are în mână Dar, uitând să-și dorească tinerețe veșnică se trezește condamnată la o veșnică bătrânețe. Motivele morții, nemuririi, scurgerii rapide a timpului se regăsesc și în peisajele expuse aici. Ruinele maiestoase contopite cu natura vie înconjurătoare stau martore neîndurătoarei caducități a oricărei lucrări umane. Ele sunt efemere precum oamenii și pasiunile lor, de care amintesc Apollo și Sibylla ale căror siluete sunt infime în vasta panoramă.
Ermitajul deține cea mai mare colecție de tablouri ale lui Nicolas Poussin, aflată în afara Franței. Tabloul expus aici „Tancred și Erminia” a fost inspirat de poemul epic al lui Torquato Tasso „Ierusalimul eliberat”. Erminia, prințesa Antiohiei, îndrăgostită de cavalerul Tancred, îl găsește pe acesta grav rănit după bătălie. Pentru a-i lega rănile își taie cu paloșul lungile sale plete. Ea își jertfește fără ezitare din frumoasa podoabă naturală de dragul unui bărbat. Erminia este una dintre cele mai fermecătoare eroine ale picturii franceze din secolul 17. În lucratea „Sfânta familie în Egipt”, Poussin reinterpretează subiectul religios, conform căruia, în timpul fugii în Egipt, Iisus copil face o minune, hrănindu-și tovarășii de drum în pustiu. Ceea ce în subiectul religios se înfăptuiește printr-o minune, la Poussin se întâmplă din simplă bunătate omenească, manifestată de niște păgâni. Intoleranța, profunda alienare a celor de confesiuni diferite, erau lege pentru secolul 17. Poussin neagă această lege și pune în loc bunătatea, ca maximă valoare umană. Într-un ultim tablou de ale sale, expus aici, ideea apare ca un testament al pictorului. Astfel, se poate spune că pictura barocă franceză a secolului 17 atinge culmile umanismului Iluminismului.
Antoine Watteau abordează, în același veac 17, teme nepopulare în artă. Una dintre acestea constă în imortalizarea oamenilor simpli. „Savoiard cu marmotă” a fost pictat după un desen executat după natură. La fel de nouă este și tema scenelor de bătălie abordate de Watteau. Pictura sa nu înfățișează scene pline de eroism și spectaculos dintr-un război. Pentru tabloul „Bivuac” a făcut schițele unuia și aceluiași soldat pe care apoi le-a folosit în pictură. Watteau făcea rar portrete. Unul dintre acestea se află și pe simezele din Ermitaj. Abia de curând au fost identificate personajele, care sunt actori din acele vremuri, presupuși prieteni ai pictorului. Ei sunt redați în timpul jocului în piesa lui Dancourt „Trei verișoare”, sursa de inspirație a lui Watteau pentru tablou. Deosebit de cunoscut este Watteau pentru tabloul „Serbările galante”, apoi și pentru o perlă a colecției Ermitajului, lucrarea „O propunere dificilă”, care nu are acțiune, ci doar atmosferă, iar, ca întotdeauna la acest artist, atmosfera e o splendidă natură de basm, relativ teatrală și agrementată parcă sinestezic de acordurile unei muzici liniștite. „Mofturoasa” lui Watteau introduce în creația plastică sentimentul subtil: o iubire superficială, un început de gelozie și ironia. Pictorul face diferența dintre melancolie și visare, capriciu și cochetărie. Watteau nu a avut elevi sau discipoli remarcabili. Cel mai talentat pictor din cercul său a fost Nicolas Lancret. Pe celebra dansatoare Camargo, cântată de Voltaire, Lancret a pictat-o de câteva ori. Ermitajul deține una din cele mai reușite variante. Camargo este pictată în timpul executării unuia dintre grațioșii pași inventați de ea.
În sălile picturii franceze de secol 18 se simte parcă aroma cunoscutelor saloane cântate de Diderot, unde se expuneau Boucher și Natoire, Chardin surprindea prin modestie, iar Fragonard prin frivolitate. Cel mai talentat pictor al scurtei, dar debordantei prin fantezie perioade rococo, a fost Francois Boucher. El a abordat în plastica sa toate genurile. A pictat pastorale grațioase în care păstori eleganți beau vin din cupe prețioase, compun versuri și sorb din voluptățile dragostei. În multe din lucrările lui Boucher este prezent teatralul. Tabloul de aici „Peisaj lângă Beauvais”, ce ar trebui să reprezinte un loc concret, seamănă cu un decor de pe o scenă unde actorii sunt pregătiți să-și joace rolurile. Paleta cromatică de argintiu-albăstruie, animată de pete separate de culori aprinse este extrem de decorativă. Este cunoscut faptul că după tablourile lui Boucher s-au executat decoruri.
Din tablourile lui Chardin, privitorului i se etalează o altă lume, stranie pentru extravagantul rafinament al stilului rococo. E lumea celor ce muncesc, a confortului domestic și grijilor cotidiene. Lucrările „Rugăciune de prânz” și „Spălătoreasa” sunt edificatoare pentru gustul estetic de astăzi, dar despre care pe vremea aceea era de prost gust să amintești. Spălatul rufelor, al vaselor, curățatul legumelor, ca activități considerate vulgare, cuceresc o noblețe în pictură. Privind naturile moarte ale lui Chardin, Diderot avea să exclame: „Iată-vă iarăși un mare vrăjitor, cu compozițiile voastre mute ! Cât de expresiv vorbesc ele unui pictor !”. În „Natură moartă cu atribute artistice” maestrul își alege cu minuțiozitate obiectele, semnificative pentru natura creatoare a celui ce le deține, renunțând la tradiționalele figuri alegorice. În continuare, poate fi văzut Fragonard, pictorul tinereții și iubirii. Lucrările lui sunt pline de o veselie scânteietoare. Cu o ușurință tipic franceză ne înfățișează un joc de cărți la care cel care pierde dă un sărut sau o aparent întâmplătoare întâlnire dintre doi tineri.
Arta clasică franceză, în colecțiile Ermitajului e concretizată și în sculpturi. În acest fragment de Ermitaj, putem vedea lucrări ale sculptorilor Falconet și Houdon. „Iarna” lui Falconet, o statuie a unei tinere femei ce personifică anotimpul zăpezilor, a fost adusă în Rusia neterminată. Se zice că în gerosul Petersburg sculptorul i-a găsit detaliile: gestul tandru al fetei care ocrotește cu îmbrăcămintea florile de zăpadă, țurțurii de pe piedestal, vasul crăpat de apa ce a înghețat înăuntru. Statuia lui Voltaire a lui Houdon, a fost comandată de Ekaterina a II-a, spre apusul vieții iluministului francez. Păstrând asemănarea, Houdon trebuia să redea chipul unui filozof, al unui om debordant în energie, cu o minte sagace. Houdon a ascuns trupul bătrân sub faldurile unei togi antice, iar pe cap i-a pus o panglică asemănătoare oratorilor romani. Ochii, redând o privire pătrunzătoare și ușor ironică, dau impresia că sunt vii. Specialiștii consideră această statuie ca un model strălucit de art nouveau, multe din trăsăturile căreia regăsindu-se în arta Revoluției franceze.