„Întâlnire cu Dumnezeu” sau urcușul ce trece prin coborâre

Volumul „Întâlnire cu Dumnezeu” (ed. Trinitas, 2003), semnat de Lidia Stăniloae, constituie, după cuvintele părintelui Dumitru Stăniloae, autorul „Prefeței”, „expresia căutării lui Dumnezeu, a întrebării despre El și a întâlnirii cu El”, demers inepuizabil, dată fiind necuprinderea abisului dumnezeiesc.
Căutarea pleacă din ținutul umbrei: „Fața umbrită/ peste pământ își aruncă pata de umbră, / ochii cei triști caută știrbitul albastru” (Preludii, VIII). Este deopotrivă căutare a lui Dumnezeu și căutare a „chipului pierdut”, cu conștiința agonală a unei stări de înstrăinare în care se găsește ființa creată. Intrată în câmpul gravitațional al morții, aceasta este marcată de spectrul scindării și al suspendării în gol a memoriei, până la pierderea de sine: „Sar secolii, spume, din ape/ cu pâlpâire sumară/ când universul se-adapă/ să piară (...) Ci-n grandioasa vâltoare/ eu unde m-am fărâmițat?” (***, p. 165).
Efectul de „haos” și „aleator” acoperă taina originilor, ce se întrevede totuși în conștiința străbătută de Har. Și, tocmai de aceea, clipa, suport pentru modulațiile infinitezimale ale conștiinței, cheamă spre impactul cu veșnicia: „Azi se făcea că silabele știu/ să se țeasă-ntre ele – / dans întrerupt de catene jucate la zaruri” (Azi se făcea); „Și pusă-n taler, fiecare clipă/ atârnă cât întreaga veșnicie/ când nou născută spre ființă țipă” (Nesimetrii).
Meditația asupra timpului este în mod constant reluată, spre a decela din fluxul curgerii spre moarte elementul vivificator al iconomiei mântuirii. Răspunsul la chemarea divină descrie tinderea de a străpunge „peretele despărțitor\" al păcatului: „La capătul văii în fulger se-aprinde/ abia bănuitul. Și mâna se-ntinde/ să treacă prin piatră și noapte și vid” (Ascensiune).
Din fulguranța clipelor dispărute ca sub lințolii se desprinde așteptarea Zilei-Eshaton: „Iată se naște secunda când moare/ scutec lințoliu acoperă altă secundă, / groapa preschimbă în leagăn și laptele dulcii al mumii/ cade pe bulgării aspri, un paos pe vechile tigve (…) râd dintre ierburi amare și-așteaptă tăcute/ ziua. Cu noi împreună” (Preludii, II).
Clipa, ca unitate de măsură a răspunsului dat chemării divine la Viață, timpul ca interioritate scapă cugetului împietrit, împărțit între „exterioritatea” trecutului și cea a viitorului: „Numai statuia cea veche deasupra pustiei spumate/ râde cu buze-nverzite de mușchi și împarte/ în ceea ce-a fost și nu e și în ceea ce vine/ și nu e” (Preludii). Însă o nostalgie irezistibilă străbate ființa, chiar de sub vălul uitării: „O, jocul acela minunat, / atât de repede, atât de repede l-am uitat. / Mingea aceea, nici colorată, nici albă, / a pierit în vânt, floare de nalbă” (De-a fericirea).
Varietatea infinită a nuanțelor ce se nasc închipuie tabloul vieții asaltate de moarte ca pe un preaplin al armoniei în disonanțe. „Ca pe-un cadran secunde de culoare/ la infinit se-nvârt născând nuanțe. / Atâta armonie-n disonanțe, / atâta moarte-n clipa trăitoare” (Urcuș).
Învârtirea în loc, împietrirea, ceața și întunericul descriu acumularea tensiunii existențiale sub imperiul atracției unui „abis pictat”, ca semn al lipsei de substanță ontologică a „răului”: „Se-nvârte în loc orizontul, / încremenire de lespezi lucioase. / Pe ape împietrite, / pe ghețuri opace/ nu-s ascunzișuri, nu-s scorburi. / Doar cerul/ și foșnetul negru” (Fuga); „Petale ascuțite, iriși negri/ de galaxii-n spiralele buimace, / vântoase prinse-n hore tot mai strânse/ peste grumajii-abstractelor secunde, / spre-un centru nesfârșit/ mai jos decât adâncul (…) și-apoi, deodată, s-au oprit: / Prăpastia era pictată” (Prăpastia); „Fug razele, / se-mping strivindu-și pașii. / Încremenesc spărturi în întunerec. / Nimic nu risipesc, nimic nu ferec/ Și ceața iat-o: / prea târziu se lasă” (Requiem pentru cel care n-a murit, VII).
Apa cea limpede este menită să transforme în locaș de „ceruri întrupate” această „pogorâre la iad” a ființei ce nu-și mai aparține, a făpturii muritoare cu chip „strâmbat”. Strădania desprinderii de „omul cel vechi” cunoaște în acest parcurs accente dramatice, reliefate poetic în imagini de o plasticitate remarcabilă: „Unde e apa cea limpede? / Arat-o! / Clipele acestea au căzut în ea/ și-au turburat-o! / Cercurile se-ntind peste lume, / tina crește amestecată cu spume. / Chipurile s-au strâmbat și tremură toate, / vorbele sună altfel, spurcate. / Sar stropii și s-anină în gol/ curcubeul miroase-a nămol. / Ce să mai fac cu ochiul de baltă? / În agonie navele saltă, fâșii, curg ceruri prin stalactite, / cârmele se-nvârt putrezite. / Mâinile, mâinile s-astupe gura de vulcan/ nu mai sunt ale mele, nu le mai am” (Requiem pentru cel care n-a murit, I).
După cum spunea un părinte contemporan, ca să poți urca spre Dumnezeu trebuie mai întâi să cobori. Este și sensul pocăinței și metaniei, taina smereniei, a micșorării de sine care naște în lume iubirea dumnezeiască. „Glodul”, semn al condiției umile și căzute, păstrează încă acea sclipire cerească: „între gloduri un cer mititel” (Phoenix), care este însăși posibilitatea renașterii prin „întâlnirea cu Dumnezeu”.


(imaginea a fost preluată de pe site-ul cotidianului \"Lumina\").