Memoria temniței

Poet de talent și netributar „marilor noștri poeți”, după cum îl caracteriza preotul Nicolae Grebenea, prefațatorul primei sale cărți – \"Cine?\" (Editura Majadahonda, București, 1995), Petru C. Baciu revine, la patru ani distanță, cu încă un volum conținând poezii din temnițe, dar și creații ceva mai luminoase, scrise după ce s-a văzut, în sfârșit, eliberat din lagărele comuniste.
Așa cum el însuși o definește, poezia sa reprezintă un „segment dramatic din istoria mult chinuită a Neamului Românesc”, istorie la care a luat parte „voluntar, sincer și nelimitat”, un „act autentic, o mărturie a unor vremi aprige, trăite”.
Aidoma jurnalului liric de la debut, \"Inimi zăvorâte\" (Editura Fundației Culturale „Buna Vestire”, București, 1999) aduce în prim-plan tot zbuciumul unei vieți sacrificate pe altarul dragostei de neam și de țară, cutremurătoarele poeme refăcând, în parte, atât traseul luptelor prin care deținutul-poet și camarazii săi au încercat să zăgăzuiască „asaltul drăcesc împotriva așezării noastre creștine”, cât și cel al anilor de detenție, în perioada cărora a fost supus la chinuri inimaginabile, aproape imposibil de transpus în versuri la dimensiunea lor reală.
Structurată în patru cicluri – Inimi zăvorâte, Întoarcere, Plaiuri natale, Privesc prin vreme – această veritabilă memorie a temniței descătușează secvență cu secvență avatarurile unei inimi zăvorâte, dar niciodată învinse, care, îmbărbătată „la crucea durerilor lui Crist”, a așteptat mai bine de 15 ani „ceasul și clipa cea de soare”, convinsă fiind că „sămânța cea bună” se va naște și că torționarii, iertați creștinește, vor dispărea pentru totdeauna.
Purtând „povara unui legământ pe umeri”, cel „logodit cu moartea și cu veșnicia” a izbutit să treacă demn prin iadul pământesc și, „singur pe oceanul imensului amar”, să-și așeze „dulcea rănire” lui Iisus și tuturor celor care, aidoma lui, au fost „Ne-nvinși nicicând în suflet”.
Oceanul de suferință acumulat i-a transformat sufletul într-o „raclă cu oseminte mii, / Cu tot atâtea temniți în văzul lumii vii” și chiar dacă de mai bine de două decenii „Durerea nu mai țese pe la geamuri”, spaimele încă nu i-au dispărut și clipele de groază revin, cu toată încărcătura lor emoțională: Scrâșniri de lanțuri grele pe coridoare sună, / Zăvoarele de una se trag și se închid. / Aleargă temnicerii și fluieră și-njură, / Ca fiarele de pradă ne-nfulecă pe rând. // Ne duc la fierărie, ciocane cad prostește, / Ne-nțepenesc butucii cu nituri arse-n foc, / Întins pe nicovală piciorul meu zvâcnește / Și-mi zguduie tot trupul ca un satanic joc. // Pornim apoi spre dubă cu pasul scurt, în fiare, / În huruit de lanțuri ce-ncrâncenă profund, / O simfonie-a groazei, un scrâșnet care doare / Lăsăm în urma noastră, în drunul nostru-afund. // Urcăm din greu pe trepte, în strâmta noastră hrubă, // Sporește huruitul de-ncrâncenă și cerul, / Iar simfonia groazei în flăcări se preschimbă / Și-n oase se împlântă săgeți de foc ca gerul. // Plecăm spre nu știm unde, fără de stea și nume, / Necunoscutul frate, întins ca apa mării. / Ne-or coborâ-n adâncuri sau ne-or urca pe culme? / Oriunde ne vom duce, e tot pământul Þării! (Transfer).
Simțindu-se când „troiță plecată, de fulgere lovit”, când „țintirimul tragic, cu morți ce n-au murit”, Petru C. Baciu știe, mai bine ca oricare altul, că „sângele fierbinte ce-a curs pentru Hristos” nu a fost în zadar, cu atât mai mult cu cât „Vrășmașul poate frânge trupul, nu și visul”.
Istovit de „lanțuri și de bezne”, dar cu nădejdea izbânzii în suflet, o ia mereu de la capăt, trecând peste suplicii, iertându-i pe trădători și pe aprigii torționari, însă neuitând să ne amintească faptul că majoritatea dintre noi nu a cunoscut ororile prin care au trecut deținuții politici (Voi nu ați cunoscut fiara din om cum rânjește / Când sângele proaspăt din rană țâșnește! / Cum bestia din el, turmentată de ură, / Îți sfâșie carnea, năpraznic te-njură... / Voi nu ați cunoscut ce-i foamea, nici frigul cum scurmă, / Când lespedea rece oasele goale-ți sugrumă. / Nopți, dezbrăcați, voi nu ați stat în fund de haznale, / Pe morți călărind să te-nalți din fecale... / Voi nu știți ce înseamnă durerea ce inima-ți frânge, / Când fratele tău alături în cazne se stinge / Și tremuri, și dârdâi, te rogi nimănui, / Urmezi la morișcă asemenea lui. / Voi nu ați cunoscut deznădejdea cea mare, / Când sună zăvoare, legat ești în fiare; / Călăii dau buzna, cu răngi te lovesc / Și oasele rupte din tine troznesc. / Te smulg din rugă, te calcă în cale, / Te-aruncă-n tinetă cu capu-n fecale... / Și cazi, te ridici, învii și iar mori, / Până în zori, de o mie de ori. / Voi nu ați cunoscut fiara din om cum rupe prostește, / Nici strigătul morților mei răpuși mișelește! – Voi nu ați cunoscut fiara din om…) și tocmai de aceea se simte dator să ne avertizeze că acest calvar poate lua alte forme dacă nu ne vom întoarce cu toții la credință: Acuz umanitatea, neștiutoare ieri, / Pe orbii zilei de-astăzi, complici și temniceri, / Vai! nu vedeți voi drumul și clipa cât de-aproape / În veacuri de-ntuneric, satan vrea să vă-ngroape? / Treziți-vă, voi, oameni, din adormirea moartă, / Sosit-a ceasul biblic, pe toți ne-așteaptă o soartă!
Așteptând, la rându-i, ziua de glorii când Dumnezeu îi va răsplăti jertfa (Aștept o zi de glorii, cu albe împliniri, / Când lacrima de sânge rodi-va bucurii / Și gemete-adormite de grele schingiuiri / S-or ridica din moarte, îmbrățișând câmpii. // Și frumuseți, acolo, priveliști cu lumini / Vor înflori mereu. Izvor fără sfârșit... / Acolo, zile sumbre s-or transforma-n grădini, / Cu heruvimi și îngeri, cu liniști de argint. // Făptura mea strivită, mânjită cu noroi / De spurcate injurii, cu trupul biciuit, / Înfățișa-voi - crâncen - la ceasul de apoi / Și sta-voi drept și slobod, cu pieptul dezgolit. – Aștept o zi de glorii), se căiește amarnic (Îți cer iertare, Doamne, / Acum, cât nu-i târziu.), se spovedește cu toată convingerea (Îndură-Te, Părinte, de-a mea nimicnicie, / Corabie purtată de valul omenesc. / Am rătăcit - nevrednic - ca orbul ce nu știe, / Călcând pe giuvaeruri, liman ca să găsesc. // Poruncile-Þi călcat-am, m-am răzvrătit cu cerul, / În inimă purtat-am mânia, nu iubirea, / Prin sutele de temniți mi-am dus cătuși și fierul, / Vrășmașul blestemat-am și i-am dorit pieirea. // Și ruga părăsit-am și morții mei din tău, / Sunt un strigoi rămas pe-o stâncă fără soare / Și-mi par sudori de sânge părerile de rău / Și-un geamăt greu mă mustră, mă mistuie, mă doare. // Și câte-au fost amare, azi par un dulce praznic, / Mi-i pieptul ars de doruri, se-nfig săgeți, mă-ndeamnă, / Și vreau să mă ridic din somnul meu - năpraznic -, / Să las în lut păcatul, lumina Ta mă cheamă. // Îndură-Te, Părinte, mi-i pieptul greu - suspine - / Din groaza asta rece mă scoate și mă iartă, / Topește în lumină căința, noaptea vine, / Neprihănit plutind și vrednic să-ți spun TATÃ. – Spovedanie) și-I înalță Psalmi Mântuitorului, care nu l-a părăsit în toată această grea perioadă.
Sculptând „cuvântul mărturisirii mute”, Petru C. Baciu transformă durerea în Înviere, „plânsul nou cât vremea de bătrân” în lacrimă de bucurie, doina de jale în cântece de preaslăvire a plaiurilor natale, tristețea în speranță și frica de moarte în dorință de viață, spre pilda urmașilor.