Gabriel Chifu și nostalgia „stării aurorale”

Volumul „O sută de poeme” cuprinde poeme, semnate de Gabriel Chifu, selectate dintr-o perioadă întinsă de timp, mergând din 1979 până în 2006, anul apariției acestei antologii la ed. Ramuri. Precursor al optzeciștilor (Nicolae Manolescu) pe linia unui modernism neagresiv, dispus să reabiliteze fiorul poetic la joncțiunea organică dintre viață și text, Gabriel Chifu nu a căzut pradă ideologiei po(i)etice, care făcea furori printre optzeciști. Nu a aderat la textualismul în ofensivă, cel ce ajungea să dicteze conștiința de sine a poeziei, prin separarea radicală dintre viață și text. Sterilizarea și expierea vieții în text, operația de reducție textualizantă, autodafeul textual sunt numai câteva dintre clișeele de gândire care au putut alimenta copios ideea de „sinucidere scripturală” a poetului – făcător de text. Atins de leucemia hârtiei, acesta făcuse din scris o demonstrație insistentă a propriilor sale idei fixe. Descrierea practicii poetice cu acest arsenal terminologic agresiv s-a dovedit a fi, însă, un real pericol pentru poezie, care risca astfel să fie deturnată de la menirea ei specifică, aceea de a se folosi de „iluzie” și de imaginație, nu de a denunța numaidecât „irealitatea” acestora (o chestiune de interpretare).
Poetul Gabriel Chifu face parte din stirpea trăitorilor care consimt să se lase purtați de poezie, împins de curent până departe, unde se descoperă zone inedite ale emoției. „Plăcerea textului”, la care s-a referit Roland Barthes, a rămas sursa fundamentală de generare și pentru scrierile la care ne referim. Aici fenomenologia spațiului poetic nu e însămânțată cu corpi străini, constituiți din idei preconcepute. Nu trăim cu senzația neplăcută de grefă respinsă și de crispare într-o explicație ce excede descrierea. Pentru Gabriel Chifu e clar că poezia nu se reduce la o practică ocazională a scrisului. Raportul cu limbajul înclină spre a fi o experiență mai degrabă fericită în sens vital și spiritual. Cuvintele sunt asimilate în circulația mai largă a vieții și se contaminează de erosul nediferențiat, pe care poeticul nu face decât să-l potențeze. Livrescul injectat în doze mici acționează cu eficiență homeopatică. Ciocnirile și rupturile prin care, paradoxal, „se ține” unitatea compoziției poetice sunt privite cu o apriorică încredere, ca și când ar fi vorba de o conectare la un mecanism producător de „juissance” (Cărtărescu nu e departe).
În sensul sugestiilor lui Barthes, poetul – căruia, trebuie subliniat, îi este străină crisparea – scrie lăsând cuvintele să-și exercite funcția lor benefică, aceea de a schimba direcția sângelui, înfiorând extremitățile organice. Se atinge acea viteză a fericirii poetice, care își taie traiectorii oblice, asemeni unui planor uriaș, necunoscând interdicții la nivel kinestezic. Această hiperventilare a sângelui prin mișcarea verbului trimite la o stare erotică mai degrabă decât spre imaginea autodafeului textual alienant și anemiant. „Modul cum imaginația în plonjeu traversează limbajul sugerează așadar o stare de eliberare și de detentă a simțului kinestezic, în primul rând, și, prin acesta, un nou mod de a trăi impactul trupului cu lumea” (Carmen Lasswell, „Poezia și ecoul asupra urechii interne”, în: „Ravivariya Vaskara”, Djavalpur, August 2007).
Cât privește absența conduitei evitante, care este atât de proprie gestului poetic intempestiv, aceasta implică inevitabil (pe linia fluxului de asociații psihologice) ideea impactului, imaginile ciocnirii și ale secționării. În context, însă, ele își pierd semnificația distrugerii, reducându-se la niște jerbe de apariții reziduale, pur inerțiale, trenante, care trec și se șterg, fără a fi reținute pe retina unei inimi fericite. După cum se poate observa, Gabriel Chifu deține arta de a primi o imagine: uneori, pur și simplu lăsând-o să treacă și să se stingă, fără a o reține pentru a o interoga (eventual, mai mult decât e necesar). Căci poezia ne pune în față imagini, și imagini. Unele sunt menite din primul moment evanescenței, altele se impugn tocmai prin caracterul lor neinfluențabil, ireductibil la sensul local al vecinătăților sau la interpretările de conjunctură. Chiar prin această calitate a lor, dau dominanta tonală a compoziției artistice. În mare măsură, instinctul poetic sigur ține de arta de a nu insista, de puterea de a trece cu vederea. De aceea, simțul duratei, al echilibrului dintre descriere și interpretare (implicite, în limbajul poetic) sunt esențiale în destinul unei reușite artistice.
Metafizica lui Chifu (cel ce s-a arătat preocupat de „starea aurorală a poeziei”) e discretă, nesistematică, și mai ales destinată să traverseze trupul, sediul fiorului organic. Fapt pentru care imaginile de înălțare la cer au un aer concesiv, chiar duios-condescendent, față de situația acestui trup, pe care, natural, nu-l putem vedea urcând la cer decât cu un aparat de zbor. Aici, eufemismul (discret ironic) este ținut în viață prin ton, tonul menit să nu discrediteze scenariul naiv, dulcea simulare care, oricât de precară, sună serios și „prinde la cititor”.
„Dropia” impresionează prin știința construirii fenomenologice a imaginii: „Tatăl tatălui meu i-a spus tatei/ că a văzut-o și a orbit. (…) Ea trece pe câmpuri: e piciorul pe care-l așază / luna în iarbă (…) Ea trece doar / prin locul liber dintre două ore, / dintre două zile ce-și urmează, de aceea / timpul nu o ruginește (…) Un vânător/ a vrut s-o împuște, dar glonțul/ s-a întors în armă, pușca s-a risipit și a curs (…) într-o iarnă/ s-a apropiat de o așezare – / și noaptea odăile s-au luminat (...) casele noastre sunt niște grăunțe răcoroase/ bune pentru dropie” (Dropia). Descrierea spațiului cu dimensiunile timpului marchează, conform esteticii fenomenologice, „apariția calității” (Roman Ingarden). Este vorba de spațiul-durată, spațiul-calitate, venit în existență pe măsura trecerii, cu pași inefabili, a păsării, imagine de o suavitate angelică.
Îngerii sunt vizitatori frecvenți pe acest teritoriu poetic. Dualismul înger-demon nu este tematizat după legile contrastului dur, ci mai degrabă tinde să se dezvolte ca o mică parabolă, în maniera lui Sorescu, fără a exclude surâsul, dar nici absurdul.
Poemul dedicat făpturii argintii condensează o poetică de factură postmodernă. E vorba – nu?... – de vechea și mereu noua „întâlnire amoroasă dintre obiecte eteroclite” (la care se referise odinioară Gherasim Luca, aproape cu cuvintele lui Barthes).
Pe lângă o poetică, ni se oferă și o posibilă metafizică a poeziei, și chiar una cu iz romantic, centrată în inimă, sursă de regenerare a vieții ca text și a textului ca viață: „cum ștergi cu guma/ bastonașele greșite din caietul de clasa întâi așa/ mi-a șters el ochii, nasul, buzele, întregul chip (…) pământul pe care pășeam, și chiar pașii, și chiar picioarele (…) veacurile de dinainte/ și veacurile de după, ca să nu am/ unde să mă duc (...) gândurile din creier și chiar creierul. // mi-a lăsat numai inima vie. // candelă aprinsă într-un univers absent/ ușă rămasă întredeschisă în vid. // (din ea, în jurul său, / se va reface încă o dată totul, / după măsura ei?)” (Cum ștergi cu guma bastonașele).
În descrierea stărilor agonice, poetul nu se sfiește să cultive expresivitatea imaginii, folosind metafora: „cum fac albinele miere, / de la început corpul tău secretă tristețe, / tristețe care se pietrifică în ani. / pe această tristețe pietrificată locuiești tu, / doar tu, / ca într-o țară cu un singur locuitor” (Tristețe pietrificată); „în orașul meu nimeni n-a înviat niciodată. / nu știm toți decât să murim. / infinitul n-a intrat în viețile noastre/ precum vântul într-o casă cu geamuri deschise. / nimeni n-a fost în stare să îmbrace/ ca pe o cămașă/ cerul cu stele. (…) munți tociți, la nivelul caldarâmului. / inimi cu pânze de păianjen, inimi-șlepuri/ încremenite pe dune de nisip. / biserici plecate din propriile lor ziduri. / aici nimeni n-a înviat niciodată. / nimeni nu s-a lăsat răstignit pe cruce” (Oraș sigilat în moarte). Astfel, autorul reușește să nu cedeze agitației psihologice și să păstreze echilibrul descrierii. Luminozitatea tinde să fie una dintre calitățile metafizice (așa cum o vedeau esteticienii fenomenologi) a acestui spațiu poetic.
În unele poeme ale sale, autorul manifestă reflexe intimiste în sens religios, dovedind încă o dată disponibilitatea sinceră și maximă de a priza existențialul cu simțul poetic. Astfel, întâlnim stări de nostalgie și chiar însetare după comuniunea cu Dumnezeu, cu o tendință evidentă de a asuma problematica umanului în totalitatea sa și în dimensiunea sa iconică: „când e-n flux/ făptura aceasta a mea prăpădită cu gastrită, / reumatism și insomnii/ se întinde până departe pe buzele lui Iisus, / în cuvintele din rugăciunea sa. / când e-n reflux însă/ pentru făptura mea întunecată, ghemuită și mută/ până și furnicile par gigantice” (Fotografie de grup); „cel mai bine văd cu ochii aceștia ai mei/ care nu sunt ai mei, ci ai lui. / cel mai bine merg cu picioarele acestea ale mele/ care nu sunt ale mele, ci ale lui/ și înaintează pe ape. / cel mai tare mă dor palmele acestea ale mele/ care nu sunt ale mele, ci ale lui/ și sângerează în Ierusalim. //eu mă întunec, el luminează/ eu, partea lui agonică, el, partea mea vie. / sunt legat de el cu frânghii invizibile, nu mă lasă: / el, aerostatul meu, mă trage după sine în văzduh/ pe mine, săculețul său cu nisip, rucsacul său cu nimicuri, / pe mine, nesfârșita întristare a inimii sale” (Eu, nesfârșita întristare a inimii sale); „misterul și miracolul oamenilor au viața neînchipuit de scurtă. / cam cât o scăpărare de amnar. / sau atât cât îi trebuie sufletului să iasă din trupul celui mort. (…) încă o dată fiul meu mă întreabă cum am întrebat și eu: / cum să găsesc ceea ce caut? / eu știu că el caută altceva decât caută, / dar nu-i spun ceea nici mie nu mi s-a spus, / fiindcă el nu aude, cum nici eu n-aș fi auzit: / du-te spre lucrurile umile, în ele, / în ele se adăpostește cel de sus” (Poemul tatălui, al fiului său și al fiului fiului său; poemul tatălui).

(text apărut în revista \"Viața Românească\", nr. 5-6/2010, pp. 134-138.)