Contradicție și libertate

Referindu-se la experiența estetică din perspectiva logicii dinamice a contradictoriului, pe care a inaugurat-o pe tărâm filosofic, Ștefan Lupașcu a conceput experiența artistică precum o „construcție cuantică” (a se vedea Ștefan Lupașcu, „La logique de l’art ou l’éxperience esthétique”, în: Logique et contradiction, Presses universitaires de France, Paris, 1947). „Cuantic” desemnează, în context, starea de coexistență antagonistă a unor orientări divergente, cum sunt viața și moartea. Cine cunoaște sistemul de gândire lupașcian își poate aminti că una din noutățile sale speculative, a cărei originalitate a remarcat-o Constantin Noica, o reprezintă desemnarea unui principiu major de existență cu termenul de „subiect”.

Astfel, viața, ca tendință de eterogenizare și individualizare în sânul existenței, este în sine un „subiect”, după cum moartea, în calitate de tendință opusă, către omogenizare și uniformizare, este și aceasta considerată tot un „subiect” ontologic, ambele, deși contrare, având același drept de a fi în cetatea ontologiei generale. În această concepție, devenirea, ca și ideea de prevalență finală a vieții asupra morții (fundamentul oricărei axiologii) sunt negate, de vreme ce moartea se prezintă ca o tendință perenă ontologic, de tip „subiect”, având un sens egal favorizat de existență ca și viața.

Pe lângă modul vieții și cel al morții, Lupașcu s-a referit la un al treilea mod de a fi al existenței, care se regăsește atât în sistematizările energetice de la nivelul fizicii cuantice, cât și în sistemul psihic uman. „Cuanticul” nu reprezintă sinteza vieții și a morții (imposibilă, după Lupașcu), ci „mai curând lupta lor, conflictul de tip inhibitoriu între un antagonism și o contradicție ce se amplifică. Logica antagonismului, care nu poate cunoaște devenirea și regăsirea în identitate, această luptă neîmpăcată își află un model ideal de reprezentare în universul operei de artă, a afirmat Lupașcu. Opera de artă este contradictorie tocmai „fiindcă se sustrage uneia sau alteia dintre devenirile care duc la noncontradicție”. Coexistența incompatibilă a tezei și a sintezei devine aici posibilă prin exacerbarea rupturii, printr-un paroxism al antagonismului.

După cum se poate observa, Lupașcu a avut în vedere contradicția de tip estetic, care este o realitate pregnant fenomenologică, căreia însă el i-a oferit o interpretare ontologică în sens „tare”. Ne întrebăm în ce măsură este îndreptățit un astfel de demers, atât de direct și de logicist?... Lupașcu ține cont de faptul că experiența estetică atât de bulversantă răstoarnă – sau pare că răstoarnă – valorile utilitare, ce reprezintă reperele identicului, după filosoful citat. El aduce și o dovadă „covârșitoare” în acest sens, punct de plecare al generalizărilor filosofice: ficțiunea artei este în esență dramatică și tragică pentru că favorizează contemplarea durerii, găsind gust și strălucire în crize, în tragedie. „În timp ce în viață se ocolește durerea, în artă ea este primită și contemplată”, astfel încât, ne gândim, un compozitor precum Schubert ajunsese să spună, și nu fără temei: „nu cunosc decât muzică tristă”.

„Algolagnia”, iată cum sună echivalentul noțional al aceluiași fenomen, transpus în universul erosului. În ceea ce ne privește, nu putem decât să semnalăm un neajuns major, constând în maniera de a interpreta denotativ, logicist, contradicția de tip artistic. Apariția imaginii contradictorii în artă nu e menită numaidecât să modifice extensiunea (identitatea) unui concept, ci mai degrabă determină intensiunea (calitatea) acestuia. Exprimarea prin contrariu subminează identitatea sau, din contră, o favorizează, fixând-o deziderativ și calitativ?... Intuitiv, oricine poate realiza că „moartea fericită” a lui Tristan și „chemarea nopții” evocă nuntirea cu adevărata Viață, care este Lumină ascunsă în întuneric, într-un orizont în care orice antagonism steril dispare. Potențarea expresivă a unui cuvânt poetic prin invocarea contrariului său pare mai degrabă menită să trezească la viață identitatea autentică după ce a trecut proba morții.

În spațiul dramei nu se ciocnesc doi subiecți cu absolut aceeași valoare, caz în care predicatul ar avea el însuși substanța subiectului. De pildă, în romanul dr. Jekyll și Mr. Hyde, axat pe tema antagonistă a dublului, valoarea de suspans artistic se întemeiază pe existența unui singur subiect, unic personal central, dominantă a calității, care este dr. Jekyll. Acesta trece prin tragedia dedublării (peripețiile predicative ale subiectului). Mr. Hyde nu este un alt personaj central al romanului ci, asemenea predicatului în raport cu subiectul, el este ceea ce i se întâmplă doctorului Jekyll, acțiunea dramatică petrecută în raport cu el, reperul dominant. Dacă Mr. Hyde ar fi, la rândul său, subiect sau reper dominant, atunci orice tensiune artistică ar fi dezamorsată. Tensiunea artistică apare structurată, așadar, asimetric, ca având o „miză”.

Trebuie menționat că Lupașcu identifică transcenderea necontradictorie (ori, ori) cu „sensul utilitar, acțional și științific” al procesului psihic, care nu e de ordin artistic. Aici include și etica. Voința de identitate în raport cu lumea, ni se explică, ar fi o consecință a nevoii biologice de a se orienta și a se autoapăra – condiție primordială pentru ca sistemul biologic să existe. În acest scop, arată Lupașcu, spiritul ca un radar simplifică imaginea lumii, elimină din economia atenției amănuntele neutilitare și, ca atare, nesemnificative.

Utilitarul e prin excelență necontradictoriu, de vreme ce menirea lui stă în a trasa „un fel de configurație, topografia dușmanilor și a strategiei lor”. Dimpotrivă, vedem că ficțiunea artistică se deschide în mod liber nedeterminării, invaziei elementelor eterogene. Prin aceasta, putem înțelege, oare, în consens cu Lupașcu, că din armonia sufletului oricum purificat prin artă cu adevărat a mușcat disperarea morții?... Sau mai degrabă ar trebui să vedem în aparenta dizolvare a reperelor de tip utilitar o deschidere către posibilitatea plutirii, o descătușare din robia nevoilor și o odihnă fericită a atenției care a depășit, în sine, conflictul?...

Este contradicția artistică o exacerbare de antagonisme sau, din contră, o netemere în fața năvălirii imaginilor din miezul cărora a fost dezamorsat răul psihologic și care acum tind să se supună legilor frumosului, ce încadrează ca într-o ramă a luminii conținuturile evocate?... Nu rezoluția psihologică a tensiunilor, ci un fel de rezoluție armonico-melodică, practic posibilă în orice tonalitate, minoră sau majoră, manifestă noul raport calitativ cu existența. Numai depășind moartea o putem privi și contempla. Acesta pare a fi mesajul eshatologic al marii arte.

O hermeneutică adecvată artei va sesiza, după cum a arătat Gilbert Durand, că eufemismul este în centrul trăirii estetice, ceea ce poate fi interpretat din punct de vedere creștin ca un mod de afirmare neperseverativă a identității, susținută de Har. Viața ca Dar este viața cea dinainte de viața ca luptă. Deși în spațiul dramei artistice contradicțiile și antagonismele par a exploda, în deplină libertate, ele sunt aici – să nu uităm – „fapte de poveste”, posibil trăite ca atare la modul ideal de un subiect transcendental nepătimitor.

Subiectul contemplativ nu oscilează timic, ci trăiește în mod neantagonist antagonismul. În acest sens, sfinții părinți au vorbit de taina simțirii înțelegătoare. În mod ideal, într-o perspectivă iconică asumată, arta ne rezervă o privire a veșniciei revărsată asupra istoriei.

(text apărut în revista \"Ramuri\", nr. 6/2010)